pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul A

Înălțarea Domnului

Destinul omului nou

Adevărul sărbătorit astăzi face parte din Crez: S-a suit la cer și șade de-a dreapta Tatălui. Cine? Isus Cristos înviat din morți. Însăși învierea este o înălțare. Acest adevăr este propus credinței noastre într-o formă nouă, pentru a adânci conținutul învierii - viața veșnică - deoarece este legată de dreptatea Celui Atotputernic.

Prima lectură (Fap 1,1-11) amintește de trei ori adevărul înălțării lui Isus la cer la patruzeci de zile după înviere. Cele mai semnificative ni se par cuvintele îngerilor adresate apostolilor, ucenicilor și acelora care erau de față: Bărbați galileeni, de ce stați privind spre cer? Acest Isus, care s-a înălțat de la voi la cer, astfel va veni, precum l-ați văzut mergând la cer. Un nor l-a răpit din privirile lor, dar va veni din nou tot pe norii cerului (cf. Mt 24,30). Norul este semnul teofanic al iubirii divine. A plecat din iubire și tot iubirea îl va readuce la noi.

Lectura a II-a (Ef 1,17-23) are menirea să ne îmbărbăteze prin adevărul de credință al înălțării, fiindcă Isus a înălțat cu sine dorințele sufletului nostru pentru a le umple de duhul înțelepciunii și al descoperirii, spre a ne lumina ochii inimii și spre a fi el însuși cap al Bisericii, ca să găsim în el plinătatea desăvârșirii și apoi pe cea a fericirii veșnice.

Evanghelia (Mt 28,16-20) îl prezintă pe Isus înviat, dar, deși este încă pe acest pământ, este totuși într-o formă de înălțare, având toată puterea în cer și pe pământ, fiind cu noi, este înălțat să rămână cu noi în toate zilele, până la sfârșitul veacului.

Ce este înălțarea? Permanența în stare de înviat, permanența vieții. Isus a înviat pe fiica lui Iair, pe fiul văduvei din Naim și pe Lazăr din Betania, dar aceștia, după o perioadă de timp, au murit din nou. Isus înviat ne arată că prin înălțare el nu mai moare, rămâne în viață, fiindcă viața este legată de dreapta lui Dumnezeu, de mâna sa atotputernică. Pierre Miquel o definește: Înălțare înseamnă ridicarea la starea în care se poate trăi visul și nu în a visa viața. Se pot face multe comentarii pe seama acestei definiții, dar cunoscând din Catehism că cerul este un loc de fericire veșnică și desăvârșită, cunoscând neputința noastră de a descrie locul și fericirea cerului - Ceea ce ochiul nu a văzut și urechea nu a auzit și la inima omului nu s-a suit, pe acestea le-a pregătit Dumnezeu acelora care îl iubesc pe el (1Cor 2,9), comentariile sunt de prisos.

Cerul, pentru Isus, este deplina participare la fericirea lui Dumnezeu a firii sale umane.

Înălțarea este, prin urmare, un nou act de naștere care stabilește un raport nou de viață între Creator și creatură, definitivându-l și parafându-l, ca la notariat, între tată și fiu, între Tatăl ceresc și Fiul Omului, între Tată și fiii adoptați prin Cristos. Isus este pecetea autenticității, ștampila divină de pe actul adopțiunii noastre. Această pecete este autentică, fiindcă Isus este de-a dreapta, sau, mai bine zis, în mâna dreaptă a Tatălui și o aplică pe firea fiecărui botezat care mărturisește că Isus este Domnul (Rom 10,9). Prin urmare, înălțarea lui Cristos este învierea împărăției lui Dumnezeu pe pământ, este explozia Bisericii lui Isus în lume ca lumină pentru neamuri (LG), ca o nouă prezență a lui Isus în lume, prezență ce trebuie căutată și cu cât este mai căutată, cu atât cel care o caută se înalță mai mult și, cu cât cei care intră în această lumină devin o unitate, cu atât mai mult lumea va crede în acela pe care Tatăl l-a trimis și se va înălța tot mai sus pe calea desăvârșirii prin iubirea care rămâne în viața veșnică (cf. 1Cor 13,13).

Unirea forțelor Bisericii lui Isus prin porunca sa cea nouă îl arată pe Cristos glorificat în unitate, sfințenie și universalitate. Așa cum Isus nevăzut din sânul preacuratei Fecioare Maria l-a sfințit și fericit pe Ioan Botezătorul din sânul Elisabetei, așa și azi, Isus nevăzut din sânul Bisericii sfințește și fericește pe toți oamenii de bunăvoință din sânul întregii omeniri, din toate locurile și din toate timpurile. Prin urmare, înălțarea este ridicarea la o formă nouă de prezență prin care se actualizează, se permanentizează și se universalizează dimensiunea omenească a lui Isus prin divinizare. Înălțarea lui Isus constituie chemarea noastră de a da naștere unui miracol: împărăția lui Dumnezeu.

Ucenicii s-au bucurat de înălțarea lui Isus, fiindcă au avut convingerea fermă că Mântuitorul vizibil, prin înălțare, a devenit prezent invizibil în interiorul lor - Nucleul intim al umanității mele, spunea sfântul Augustin, este construit cu capacitatea de a-l poseda pe Dumnezeu - pentru a-i întări în misiunea pe care le-a încredințat-o de a învăța și de a boteza toate popoarele. Apostolii s-au bucurat fiindcă au simțit cum prezența invizibilă din ei îl face pe Isus mai cunoscut, mai operativ. Cei doi ucenici, care mergeau triști în ziua de Paște spre Emaus, au simțit cum le ardea inima în piept numai după ce Isus a pătruns în ei cu lumina sa. Fericirea lor a izbucnit și s-a concretizat în mărturia învierii numai după ce el s-a făcut nevăzut din ochii lor (cf. Lc 24,31-32). Bine spune sfântul Bernard: De obicei noi nu vedem trecerea sa discretă decât retrospectiv. Aceasta înseamnă că s-a îndepărtat? Desigur că nu. El nu mai este dependent de spațiu și de timp. Iar într-o predică asupra cărții Cântarea Cântărilor, spune: Eu mărturisesc, deși o spun cu simplitate, cuvântul m-a vizitat și chiar foarte des. Dar, deși a intrat frecvent în sufletul meu, eu n-am fost niciodată, nicicând sensibil la momentul venirii sale. Am simțit că era prezent, îmi amintesc faptul că a fost cu mine; am fost câteodată chiar capabil să am o presimțire că va veni, dar niciodată n-am simțit venirea sau plecarea sa. Cum a venit și cum a plecat? Nu știu. Nu intră prin ochi, deoarece el nu are formă și nici culoare ca să-l putem vedea; nici prin urechi, deoarece venirea sa nu produce nici un sunet; nici prezența sa nu poate să fie recunoscută prin pipăit, deoarece el este intangibil. Veți întreba atunci, de vreme ce căile venirii sale nu pot fi descoperite, cum am putea ști că este prezent? Din aceea că el este viu și plin de energie și de îndată ce a intrat în mine, a trezit sufletul meu adormit, a înviorat, înduioșat și a însuflețit inima mea care era ațipită și tare ca piatra.

Înălțarea mai are ca scop consacrarea lumii întregi, ca domnia lui Isus Cristos să fie recunoscută, nu numai de oameni, ci de întreaga creație, ca în numele lui Isus să se plece tot genunchiul, al celor din cer, de pe pământ și de sub pământ (Fil 2,10). Oamenii de știință susțin că întregul univers cu milioanele de galaxii și miliardele de miliarde de stele a luat ființă printr-o explozie a atomului primordial. Dacă ținem cont că toate prin Cristos și pentru Cristos s-au făcut și nimic din ce s-a făcut nu s-a făcut fără el, că el este viața și viața este lumina oamenilor (cf. In 1,3-4), că el este primul atom al cosmosului glorificat, trupul său înviat, atunci înțelegem că Isus asimilează și recapitulează în sine întreaga creație, că toate au fost puse sub picioarele lui, iar el a fost pus peste toate, cap al Bisericii, care este trupul lui, plinătatea celui ce toate le umple, după spusele sfântului Paul (cf. Ef 1,22), formând astfel cosmosul spiritual al împărăției lui Dumnezeu. Prin înălțarea lui Cristos înțelegem de ce între om și Dumnezeu nu mai este un haos, un abis înspăimântător, ci un drum, o punte, un ceva dătător de liniște, de speranță, de siguranță, este viața care luminează (lectura a II-a).

Un ultim cuvânt: înălțarea lui Isus ne-a deschis calea desăvârșirii prin primirea Duhului Sfânt cu cele șapte daruri ale sale. Mângâietorul și apărătorul nostru, Duhul Sfânt ne învață să prețuim înțelepciunea, înțelegerea, sfatul, puterea, știința, evlavia și frica de Dumnezeu mai mult decât toate bogățiile lumii, ne ajută să punem cele materiale sub picioare, ca să ne înălțăm spre cer prin credință, speranță și iubire.

Sfântul Filip Neri, chemat la un bolnav, bogat și avar, cu puține semne de credință, i-a cerut să atingă cu mâna crucifixul de pe peretele de la capătul patului său de suferință, pentru a se vindeca. Cum crucifixul era cam sus, dar dorința de vindecare era mare, sfântul Filip i-a arătat un sac, în care avarul își ținea banii și alte lucruri de mare preț, pe care să-l pună sub picioare. Urcând, a reușit să atingă răstignitul de pe perete. Sfântul i-a zis: Vezi, pentru a ajunge la Isus și pentru a fi oameni adevărați asemenea lui, așa cum îi vrea Dumnezeu, este necesar să punem bogățiile sub picioare.

Să le punem și noi, nu sub picioare, ci în sânul săracului! Când Isus va veni din nou pe norii cerului, vom fi răpiți în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, și așa vom fi pururea cu Domnul (1Tes 4,17). Amin.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire