pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul A

Duminica a III-a după Paște

Duminica lui Petru

Dacă duminica trecută se poate defini drept duminica lui Toma, azi este duminica lui Petru, din trei motive scoase din Liturgia cuvântului. În lectura a II-a, Petru aduce ca argument al învierii lui Isus și a noastră iubirea Tatălui ceresc, fiindcă, dacă n-am fi sortiți învierii, iubirea Tatălui n-ar avea nici o valoare. O iubire care amăgește, o iubire care creează pentru a distruge, o iubire care ne-ar cere să-i cântăm osanale în drumul nostru spre mormânt și nimicire totală, ar fi o iubire absurdă. Ce poate fi mai absurd decât cererea: Iubește-mă, fiindcă te-am făcut ca să am ce nimici! În lectura I, Petru aduce dovada învierii lui Isus din profeția regelui David cuprinsă în psalmul al XV-lea, în care se arată că Dumnezeu nu-l va lăsa pe Mesia în mormânt ca să vadă putrezirea trupului său. Lectura a III-a, evanghelia zilei, deși s-ar părea că în centrul ei se află Isus între cei doi ucenici în drum spre Emaus, în realitate colegiul apostolilor pune un accent mai mare pe faptul că Isus a apărut lui Petru, căruia îi profetizase o întoarcere, o convertire necesară pentru întărirea fraților săi (Lc 22,32), ei simt acum această întărire, simt bucuria învierii și o împărtășesc chiar celor doi ucenici întorși de la Emaus, care și ei îl recunoscuseră pe Isus înviat la frângerea pâinii, despre care teologul J. Guitton a spus: Dacă ar trebui să dăm toată evanghelia pentru o singură pagină, care să rezume toate evangheliile, n-aș ezita deloc să aleg scena cu ucenicii din Emaus.

Isus însuși le dovedește adevărul învierii sale mai întâi din Scriptură, așa cum a fost profețit că trebuie să pătimească și așa să intre în slavă, și numai după aceea prin semnul lăsat la Cina cea de Taină, prin gestul frângerii pâinii, și după care este recunoscut felul său omenesc de mai înainte, dar care se face nevăzut într-o clipă prin puterea sa divină.

Isus înviat a devenit călător în lume, pe drumurile noastre. Nu-l recunoaștem fiindcă, în mod obișnuit, când îl întâlnim de unul singur sau în grupul altora, vorbim mai mult despre dificultățile vieții noastre, ne plasăm în centrul atenției pe noi înșine, nu dăm atenție acelor modele care și-au bazat viața pe cuvântul lui Dumnezeu, nu suntem dispuși să dăm ospitalitate în inima sau casa noastră celor care ne contrazic sau ne dojenesc pentru nepriceperea noastră de a ne conforma viața cu Sfintele Scripturi, vrem ajutoare și nu să dăm ajutor.

Din cuvintele celor doi ucenici - Oare nu ne ardea inima, când ne vorbea pe drum și ne explica Scripturile? - deducem clar că Isus a urmărit să-i convingă despre adevărul învierii sale, pentru a le reaprinde în suflet credința, speranța și iubirea.

Este destulă lumină în învierea lui Isus Cristos ca să fim siguri de dânsa; este destul întuneric și pentru a lăsa loc credinței, a spus cugetătorul francez Pascal.

Toată învățătura lui Isus este trecută prin misterul crucii, mister legat indisolubil de Mesia prezis de profeți, mai ales de Isaia. Mesia și-a atras ura celor sus-puși în societate datorită faptului că adevărul său întrecea puterea lor de gândire, că Dumnezeu poate realiza lucrurile cele mai mari prin cele mai mici, că Mesia va fi omul durerilor și nu al triumfului lumesc visat de ei. Fariseii, cărturarii, arhiereii și bătrânii poporului nu înțelegeau cum s-ar putea ca ei să nu dețină rolul principal în opera mesianică. Considerau schimbarea valorilor o catastrofă națională, adică autoritatea lor să nu fie valorificată și să fie valorificată suferința unui individ? Pentru ei era o absurditate. Aceștia nu o înțelegeau fiindcă nu aveau capacitatea de a se smeri, de a se da la o parte pentru a-l lăsa pe Dumnezeu să acționeze; se credeau de neînlocuit în istoria mesianică prezisă de profeți; apărau legea lui Moise pentru a-și apăra rolul lor istoric de a fi cineva fără de care nu se poate realiza nimic. Lor li se potrivesc cuvintele lui Laharpe, învățătorul împăratului Alexandru I al Rusiei, spuse mai multor necredincioși: Eu sunt creștin pentru că voi nu sunteți. O religie, care are dușmani de moarte pe cei mai mari dușmani de moarte ai moralei, virtuții și umanității, este în mod necesar prietena moralei, virtuții și umanității: deci este bună. Toți cei amintiți mai sus - fariseii, cărturarii, arhiereii și bătrânii - erau certați cu morala, cu virtutea smereniei.

Cei doi ucenici de pe drumul spre Emaus erau descurajați, își pierduseră speranța mesianică pe care o aveau căpeteniile poporului lor, care le țineau ochii legați ca să nu-l cunoască; nu înțelegeau că era necesar să fie pierdută, ca să facă loc unei noi speranțe într-o nouă împărăție pe care n-au înțeles-o din cauza păcatelor, deși Isus le arătase atât de clar și în atâtea rânduri că împărăția sa nu este din lumea aceasta. Fără învierea din morți era imposibil ca ei să înțeleagă existența unei alte împărății. Ba chiar și în realitatea învierii, unii dintre ei tot s-au încumetat să-l întrebe pe Isus dacă nu cumva acum va reîntemeia împărăția lui David (Fap 1,6). Era necesar să învie Isus pentru a le îndrepta privirile spre cer, spre o împărăție de ordin îngeresc.

Oare nu cădem și noi în greșeala de a spera în Dumnezeu numai pentru bunurile acestei vieți? Nu cădem în descurajare când ne lovesc nenorocirile materiale sau cele legate de sănătate, de onoare etc.? Pentru suflet nu cerem mai nimic de la Dumnezeu, nici eliberare de păcate, nici har, nici virtute, nici viață veșnică, în schimb nu-i rugăciune în care să nu-i amintim de avere, noroc, sănătate, reușită în viață, de vreo minune etc.

Speranța este un dar al lui Dumnezeu, ca și credința și iubirea, pentru mântuirea noastră. Speranța nouă ne-a venit prin Isus Cristos, așa cum afirmă apostolul Paul în Scrisoarea a II-a către Tesaloniceni (2,16). De aceea Paul îl numește pe Dumnezeu drept Dumnezeul nădejdii, care face să prisosească nădejdea prin Duhul Sfânt (cf. Rom 15,13).

Speranța celor doi ucenici în drum spre Emaus mai era umbrită de o greșeală a lor legată de timp. Fiul lui Dumnezeu le spusese că va învia a treia zi. Această a treia zi încă nu trecuse. Când este vorba de dorințele noastre suntem nerăbdători, dar dorințele lui Dumnezeu le uităm sau le neglijăm împlinirea lor. Uităm deseori de dorința Mântuitorului de a căuta mai întâi împărăția cerurilor, ca să ni se adauge celelalte (cf. Mt 6,33), ci le vrem îndată pe toate celelalte și împărăția lui Dumnezeu ca un adaos, ca a cincea roată la căruță. Când îl rugăm, Dumnezeu, care are la dispoziție veșnicia, întârzie un timp, ca să ne gândim mai bine dacă ceea ce i-am cerut ne este numaidecât de trebuință, ne dă timp de răzgândire, ne luminează să căutăm lucruri mai importante etc. Trebuie să trăim cu convingerea că Dumnezeu întârzie, dar nu uită. Pe când noi, față de voința lui, nu numai că întârziem s-o împlinim, dar de cele mai multe ori o uităm.

Ochii, care nu se văd, se uită, spune dictonul. Isus ne dă un remediu contra uitării: să considerăm că ochii fiecărui străin sunt ai săi și să-i privim cu iubire, cu credința că îl vom descoperi pe el, așa cum spune scriitorul francez George Bernanos: Orice față omenească ce ni se dă s-o vedem în această viață, chiar și numai pentru o clipă, este un mesaj pe care ni-l trimite cerul și pe care îl putem descifra cu puțină iubire.

Cei doi ucenici au privit ochii călătorului și l-au aflat pe Isus; ceilalți apostoli au privit ochii fericiți ai lui Petru care l-au văzut pe Isus și s-au umplut de fericire.

Privirile noastre senine pot fi un semn al învierii lui Isus și pot aduce bucurie celor din jur când îi salutăm cu creștinescul Cristos a înviat!

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire