pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul A

Duminica a II-a după Paște

Toma și noi

Firul de aur, care străbate fiecare pagină a Sfintelor Scripturi, este iubirea divină față de om. Acest fir de aur țese și cele trei lecturi ale Liturgiei cuvântului de azi.

Isus, întors din viața de după moarte, aduce cu sine, pentru oameni, cele mai alese daruri: pacea, misiunea de evanghelizare care face din ucenici frații săi (In 20,17), pe Duhul Sfânt, iertarea păcatelor, Botezul (Mt 28,19) și fericirea pentru cei care cred fără să vadă minuni.

Tot cel copleșit de aceste daruri simte bucuria de a le împărtăși și altora, deoarece experimentează cum, cu cât dă mai mult, cu atât se simte mai fericit. Apostolii vor să-l fericească pe Toma cu fericirea lor, deoarece el nu era de față când l-au văzut pe Cel Înviat, dar el îi respinge: De nu voi vedea în mâinile lui semnele cuielor și nu voi pune degetul meu în locul cuielor și nu voi pune mâna mea în coasta lui, nu voi crede. Cât de nepriceput este omul! Oare rațiunea, mintea nu-i superioară simțurilor trupești? Sunt mai prețioase ochiul, degetul sau palma decât mintea? Este mult mai demn pentru om să creadă cu mintea decât să vadă sau să perceapă cu alte simțuri trupești. Pentru acest motiv, un invalid de război lipsit de ochi și de picioare, se ruga astfel: Doamne, mi-ai dat și mi-ai luat ochii și picioarele trupului, lasă-mi mintea întreagă, ca să te cunosc și să te pot lăuda în veci!

Toma este icoana sufletului nostru frământat. Fiecare păcat este un refuz al credinței. Avem destule! Altădată, când Isus a spus ucenicilor că trebuie să meargă la Ierusalim și acolo să pătimească până la moarte, Toma a fost acela care s-a adresat confraților săi și i-a îndemnat cu duioșie: Să mergem și să murim și noi cu el (In 11,16). Când, unde și cum s-au pierdut aceste sentimente sufletești atât de nobile față de Învățătorul?

Toma era zdruncinat până în adâncul sufletului de batjocura Golgotei. Acest Isus, care nu a opus nici cea mai mică rezistență dușmanului, care a murit ca un învins, mai poate fi biruitor asupra morții, după ce mormântul i-a pecetluit sfârșitul? Nu cred! Așa răspundea el celor care îi împărtășeau vestea nemaipomenită a învierii lui Isus. Până nu voi vedea pe mâinile lui rănile cuielor, până nu voi pune degetul în rana cuielor și palma în rana coastei, nu voi crede! S-a grăbit să spună: Până nu voi vedea, dar îndată și-a dat seama că ochii te pot înșela printr-o nălucire; și Toma crede că cei care susțin că l-au văzut pe Isus viu, s-au înșelat fiindcă au avut doar o halucinație de moment. De aceea, Toma a adăugat repede: Nu voi crede până nu voi pune degetul... palma, căutând prin atingerea trupească, sensibilă, animalică aș spune, dovada unui fapt, a unei realități de ordin superior.

În Toma este concretizată dorința de veacuri a omului de a vedea, de a atinge, de a-l simți aproape pe Dumnezeu prin întreaga sa ființă materială.

Isus se pleacă plin de smerenie, oferind creaturii zbuciumate posibilitatea împlinirii acestei dorințe omenești: semnele sensibile ale învierii sale.

Greșeala lui Toma, infiltrată în colegiul apostolic, care îi face de râs, prin care primesc o notă de blam, are menirea istorică de a înlătura din conștiința oamenilor dubiul cu privire la învierea lui Isus, anume că toate n-ar fi decât un mit, o legendă, rodul unei surescitări spontane sau a unei măsluiri colective. Recunoașterea smerită din partea evangheliștilor a greșelilor de comportament din partea apostolilor, nu face parte din limbajul mitic al vremii. Citiți legendele babiloniene în legătură cu cei mai mari eroi mitici, ca de exemplu: cum a pătruns Iștar în groaznica împărăție a lui Nergal ca să-l învie pe Tamuz al său; sau, cum s-ar fi dus acolo Izdubar ca să-i ceară înțeleptului Sinapistim taina veșnicei tinereți etc. și vă veți convinge că diferența este mai mare decât distanța dintre cer și pământ! Citiți legendele grecești în care poeții povestesc despre Hercule, cum și-a dat drumul printr-o gaură a muntelui Tenaros în lumea subpământeană, ca să-l scoată de acolo ca trofeu pe înspăimântătorul Cerber; sau despre Tezeu și Piritus, care s-au avântat în împărăția morții spre a o aduce de acolo pe răpita Persefone; sau despre Dionisios, care și el a ținut să coboare în adâncuri spre a o aduce pe pământ pe mama sa, Semele; sau despre Orfeu în infern, care voia să i-o smulgă lui Pluto pe rătăcita Euridice etc. și veți vedea cum se relatează o fantasmagorie și cum un fapt real! Vă veți convinge de spiritul egoist, pătimaș și absurd al eroilor mitici! Nici un erou legendar nu se duce dincolo de moarte să-i mântuiască pe cei obijduiți de tirania ei, să-i scape de chinurile așteptării. Priviți spiritul îngust al zeiței Iștar (Astarte)! Ea caută să-l sperie și să-l intimideze pe portarul Arallului cu amenințarea: Învia-voi morții ca să se ducă și să-i mănânce pe cei vii și astfel, mai numeroși ca viii, fi-vor morții!

Ca să pui relatările evanghelice alături de aceste legende constituie o lipsă de bun simț moral și chiar științific.

Ce i-a lipsit lui Toma pentru a fi credincios? Desigur că botezul Calvarului.

Apostolul Petru, din pățania sa și cea a lui Toma, arată că, spre a fi cuiva credința spre laudă, tărie și cinste, trebuie să fie încercată prin foc, precum aurul și argintul. Tocmai focul botezului de pe Calvar i-a lipsit lui Toma. Se delectase de atâtea ori în fața minunilor lui Isus, și chiar ale sale; văzuse atâția bolnavi vindecați, băuse din vinul minunat de la nunta din Cana, mâncase din pâinile înmulțite, a simțit cu toată făptura sa liniștirea furtunii de pe mare, a putut atinge, vedea și auzi vorbind pe fiul înviat al văduvei din Naim, pe fiica lui Iair, pe Lazăr din Betania, își dăduse consimțământul la mărturisirea de credință a lui Petru - Tu ești Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu (Mt 16,16) - el însuși experimentase cum a scos diavoli în numele lui Isus etc. Credința sa trebuia curățită prin focul Calvarului, dar a lipsit de sub cruce. Nu l-a văzut răstignit și crede celor care i-au spus că a fost răstignit și a murit; nu a văzut cum a murit și nici n-a văzut rănile din mâini, picioare și coastă, dar crede celor care i-au relatat. De ce nu le-a spus: Nu cred că Făcătorul de minuni a putut avea un astfel de sfârșit? Mare mister mai este și omul! Dacă Toma l-ar fi văzut pe Isus în clipa supremă, în ceasul său, dacă l-ar fi văzut cum s-a rugat pentru călăi, cu câtă iubire o încredințează pe mama sa singurului ucenic prezent, lui Ioan, dacă l-ar fi auzit cu câtă competență îl asigură pe tâlharul din dreapta că în acea zi va fi cu el în paradis, dacă l-ar fi auzit cu câtă iubire iartă și scuză în fața Tatălui pe acei care l-au răstignit, cu câtă libertate își încredințează sufletul în mâinile Tatălui ceresc etc. dacă Toma ar fi văzut toate acestea, dacă ar fi participat activ la această dramă, dacă și-ar fi reînnoit hotărârea de a muri împreună cu Învățătorul său, desigur că n-ar fi rămas mai prejos de soldatul roman care i-a străpuns coasta și inima lui Isus și apoi a declarat: Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu era acesta (Mc 15,39). Necredința este lașitate, fugă de cruce, fugă de la datorie!

Și noi, oare nu facem zilnic ceea ce Toma a făcut o dată în viață și a rămas cu porecla de Toma necredinciosul?

Din necredința lui de la început, dar mai ales de la mărturisirea lui smerită: Domnul meu și Dumnezeul meu, am moștenit o credință de aur. Primii creștini, care trăiau în frica lui Dumnezeu, stăruiau în învățătura apostolilor, în rugăciune, la frângerea pâinii, își vindeau averile și le împărțeau săracilor, aveau toate în comun, luau masa cu bucurie în curăția inimii și-l lăudau pe Dumnezeu pentru toate, păstrau cu bucurie rodul minunilor, legătura frățească (cf. lectura I-a). La această zestre spirituală, noi mai adăugăm ceva? Ce? Dacă aș avea în mâinile mele darul credinței, spunea în anul 1845 istoricul francez Thiers (1797-1877), le-aș deschide peste întreaga mea țară. Cât mă privește pe mine, eu iubesc de o sută de ori mai mult o națiune credincioasă. O națiune credincioasă este mai bine inspirată când se tratează despre operele spiritului, mai eroică chiar atunci când se tratează problema de a-și apăra grandoarea sa.

Ca pacea lui Cristos înviat din morți să fie cu noi toți, să spunem cu Toma îngenuncheat la picioarele Mântuitorului: Domnul meu și Dumnezeul meu, revarsă în inima mea darurile învierii tale! Amin.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire