pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul A

Vinerea Mare

Patima Domnului

Suferințele fizice și sufletești ale lui Isus au fost îngrozitoare. Evangheliștii, fie că n-au reușit, fie că nici n-au încercat să le descrie, le-au tratat cu multă venerație și considerație ca pe un mister divin în toată sfințenia și măreția lor.

În grădina Măslinilor, Isus asudă sânge din cauza prevederii chinurilor care se vor abate asupra lui, denumite paharul pe care i l-a dat Tatăl ca să-l bea. Un condamnat la moarte se mai poate mângâia cu speranța că poate în ultima clipă îi va surâde șansa de a se elibera, dar Isus n-a avut această speranță, din contra, știa precis că va îndura cele mai groaznice chinuri pe lemnul crucii, nu numai cele fizice, ci și cele sufletești, cum este singurătatea absolută, zădărnicia chinurilor pentru cei osândiți, sensul păcatului care constă în depărtarea omului de Tatăl etc. Agonia s-a datorat și faptului că s-a împovărat cu păcatele noastre: Pe cel care n-a cunoscut păcatul, el l-a făcut păcat pentru noi, spune sfântul Paul (2Cor 5,21), adică nu s-a identificat cu păcatul, dar a simțit sensul păcatului, părăsirea totală din partea Tatălui, a iubirii totale, care duce la cea mai groaznică disperare. Așa se explică faptul că de pe cruce strigă cu glas puternic, cu ultimele puteri: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit? Dacă la începutul agoniei durerea a fost atât de mare încât a fost nevoie de un ajutor supranatural pentru a-l întări, de un înger (cf. Lc 22,43), ne putem închipui care a fost starea din final?

Apariția lui Iuda, ucenicul pe care l-a ținut și l-a hrănit la pieptul său, ucenicul pe care l-a înzestrat și cu carisma minunilor, i-a produs o durere sufletească nespusă în clipa în care și-a făcut apariția în fruntea călăilor pentru a-l da pe mâna lor, vânzându-l ca pe un lucru de nimic, cu doar treizeci de arginți. Cu câtă durere a exclamat Iuliu Cezar când printre asasinii săi l-a văzut și pe fiul său adoptiv: Și tu, Brutus, fiul meu? Și tu, Iuda, ucenicul meu?

Isus suferă și din pricina sentinței nedrepte și a acuzelor false inventate de Ana și Caiafa, care prin el au primit rațiunea, mintea, inteligența pentru a face bine - prin el toate s-au făcut (In 1,3) - și ei folosesc darul spre a-i face rău, ca de altfel și Pilat, care, deși avea de partea sa adevărul nevinovăției lui Isus, avea legea dreptății și puterea de a-l elibera, ratifică sentința condamnării la moarte, după ce în prealabil îl biciuise pentru a trezi compătimirea fiarelor însetate de sânge.

În fața lui Irod, durerea lui Isus este mută. El spusese: Nu dați cele sfinte câinilor, nici nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea porcilor (Mt 7,6). Cuvântul lui Isus este mărgăritarul de mare preț și nu avea rost să fie aruncat unuia care trăia în adulter cu soția fratelui său.

Biciuirea, pălmuirea, scuiparea, încoronarea cu spini, haina roșie de batjocură etc. toate adunate, n-au format o picătură, ci o mare de dureri de nedescris. Fiindcă durerea este întotdeauna proporționată cu iubirea; or, iubirea lui Isus față de omenire a fost infinită; deci și suferințele.

Și acum iată-l mergând desculț pe dermul colțuros, ținut legat cu frânghii, ca un animal dus la înjunghiere, cu grinda crucii legată pe umeri, se împleticește și cade mereu. Simon din Cirene este silit să-l ajute, dar ce poate face omul în fața infinitului?

Ajuns pe Golgota, Isus se prăbușește; călăii îi smulg haina lipită de răni; îl întind pe lemnul crucii și-l pironesc; crucea este ridicată și el atârnă susținut de cuiele care îi ating nervii de la mâini și picioare trimițându-i săgeți de foc în creier, în capul încoronat cu o căciulă de spini care îl silește să-și țină barba fixată în piept, tăindu-i răsuflarea. Ne putem închipui ce sete l-a copleșit? Mai ales că pierduse atâta lichid și sânge... Când Alexandru Macedon își conducea ostașii printr-un pustiu, li s-a terminat apa. Au ajuns la o sursă de apă, dar s-a constatat că este otrăvită. Cine ar fi băut, era sigur de moarte; și totuși chinul provocat de sete i-a determinat pe mulți soldați să bea și să moară, decât să mai îndure chinul setei. După cele peste 120 de lovituri primite la biciuire, este de mirare că a reușit să mai suporte chinul răstignirii. Ajutat de atotputernicia sa divină, putem spune că dumnezeirea s-a făcut părtașă la pătimire, la paharul pe care i l-a dat Tatăl ca să-l bea, ca meritele suferințelor să capete valoarea infinită, necesară mântuirii lumii întregi.

Împreună cu Isus au fost răstigniți doi tâlhari, la dreapta și la stânga, ca să se adeverească profeția care spunea: S-a numărat cu cei fărădelege (Is 53,12).

Cu toate durerile îngrozitoare, iubirea lui Isus este mai tare ca moartea, el se angajează să vorbească, deși acest efort îi va grăbi sfârșitul, el a vorbit de șapte ori. Șapte, reprezintă desăvârșirea. Iubirea și-a dovedit-o în mod desăvârșit, începând cu dușmanii pentru care se roagă: Tată, iartă-i că nu știu ce fac (Lc 23,34); mărește speranța tuturor acelora care se simt vinovați în bunătatea divină a iertării, precum tâlharul din dreapta: Astăzi vei fi cu mine în paradis (Lc 23,43); dă siguranța celor drepți că pot rămâne statornici în bine, prin însăși mama sa: Femeie, iată fiul tău! Fiule, iată mama ta! (In 19,26-27); ca să înțelegem că rugăciunea are valoarea supremă când este unită cu jertfa supremă: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit? (Mt 27,46); ca să ne conștientizeze câtă sete a simțit în pătimire pentru sufletele noastre, Isus spune: Mi-e sete (In 19,28); pentru a ne arăta cum să împlinim voința lui Dumnezeu Tatăl până la capăt, pronunță: S-a săvârșit (In 19,30); iar pentru a ne demonstra că iubirea desăvârșită este și va fi mereu biruitoare, că în Dumnezeu își are începutul și în el își are destinația ultimă, a strigat cu glas puternic: Părinte, în mâinile tale îmi încredințez sufletul meu (Lc 23,46).

Nu v-am expus aceste chinuri mântuitoare pentru a plânge de mila lui Isus, ci pentru a plânge păcatele noastre care le-au fost cauza. Isus ne spune și nouă ceea ce a spus femeilor din Ierusalim care plângeau de mila lui: Nu mă plângeți pe mine, ci pe voi plângeți-vă și pe copiii voștri (Lc 23,28).

Isus a murit în momentul în care la templu se sacrificau mieii pentru celebrarea Paștelui. Isus este Mielul lui Dumnezeu care se jertfește pentru Paștele nostru: trecerea de la moartea păcatului la viața cea nouă a harului, ca de la viața cea nouă a harului să trecem la viața veșnică, iar prin moartea trupească să ne încredințăm sufletul în mâinile iubitoare ale Tatălui, ca apoi Duhul său să ne ridice din țărâna pământului la strălucirea învierii prin Cristos, pârga învierii noastre.

Când citim patima Domnului, descoperim o realitate care ne întărește. Este vorba, desigur, de suferința și moartea unui om; dar acest om este Fiul lui Dumnezeu și, prin puterea divinității sale, este alături de suferința și moartea noastră, pentru a le transforma într-o jertfă dătătoare de viață prin puterea sa divină (Achile Degeest).

Într-o zi a venit la împăratul roman Iuliu Cezar un veteran și l-a rugat să vină și să-l apere la un proces. Împăratul, surprins de curajul și de dorința fostului său soldat, l-a asigurat că își va trimite un om de încredere care să-l apere. Atunci bătrânul soldat și-a desfăcut haina la piept și, arătându-i o mare cicatrice, i-a spus: Împărate, pe când te aflai în luptă și o săgeată se îndrepta amenințătoare și era gata să te străpungă, omorându-te, eu nu am trimis ca să te apere; te-am apărat cu pieptul meu. Iată semnul! Cezar și-a amintit de salvatorul său și a mers să-l apere la proces, asigurându-i succesul.

Când toate săgețile iadului și ale călăilor s-au abătut asupra noastră ca să ne piardă, Isus și-a pus pentru apărarea noastră nu numai pieptul, ci întreaga ființă. Astăzi, când lumea îi intentează procesul condamnării la uitare, la indiferență, la nepăsare, la răstălmăcirea cuvintelor și faptelor sale minunate, este de datoria noastră să-l apărăm prin viața noastră, asemenea sfântului Paul: Trăiesc eu, dar nu mai trăiesc eu, Cristos trăiește în mine (Gal 2,20). Amin.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire