pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul C

Duminica a XXXIII-a de peste an

Teologia sfârșitului

Revelația a afirmat mereu, iar azi științele confirmă din plin, că această lume va avea sfârșit. Dar când, cum și pentru ce, nu știm. Isus ne-a spus clar că acest mister îl deține numai Tatăl ceresc (Mt 24,36).

Oamenii sunt curioși și dornici să cunoască mai mult: timpul când lumea se va sfârși, cum și prin ce se va sfârși; prin foc, cum spune sfântul Petru (2Pt 3,7) sau prin legea entropiei, cum susține știința, adică prin răcirea soarelui și prin morfoza galaxiei noastre; prin impactul cu alte corpuri cerești; prin autodistrugere atomică etc. Prea puțini sunt acei care privesc sfârșitul din punct de vedere teologic, adică prin prisma credinței. Dar dacă acest lucru îl deține doar Tatăl ceresc, cum el este autorul lumii, creator din iubire, se va contrazice pe sine, adică va distruge cu ură ceea ce a creat cu iubire și cu atâta înțelepciune? Totuși, parcă pentru a adânci misterul, Isus își pune această întrebare, din care am putea deduce că sfârșitul va fi ca o pedeapsă pentru păcat, pentru necredința oamenilor: Când va veni Fiul Omului va mai găsi oare credință pe pământ? (Lc 18,8). Oare lipsa de credință va grăbi sfârșitul sau iubirea îndurătoare, ca oamenii să aibă timp de pocăință, așa cum spune sfântul Petru (2Pt 3,9), îl va îndepărta tot mai mult? Tot Mântuitorul Cristos a legat imaginea sfârșitului lumii de sfârșitul Ierusalimului și a spus: Unde va fi stârvul, acolo se vor aduna și vulturii (Mt 24,28). Când Ierusalimul a devenit ca un stârv, au venit acvilele romane și l-au nimicit. Ceea ce ar însemna că atunci când lumea va deveni ca un cadavru și omul fără credință este mort, deși pare că trăiește, vor veni vulturii cerului, adică îngerii și vor suna din trâmbițe, vor anunța sfârșitul celor răi și învierea celor drepți.

Totuși, semnele sfârșitului, așa cum apar din evanghelia zilei, deși par înfiorătoare pentru unii, pentru alții sunt pline de mângâiere la gândul că Dumnezeu însuși se va implica direct în acest act. El este începutul și sfârșitul, alfa și omega (Ap 1,8). Din acest motiv putem afirma că sfârșitul este cuprins în început și, întrucât începutul a fost un act al iubirii și al înțelepciunii divine, în urma căruia Creatorul s-a bucurat când a constatat că toate sunt foarte bune (Gen 1,31), cum ar fi posibil ca la sfârșit să le facă flenduri și țăndări? Credem și sperăm, sperăm și credem că sfârșitul va fi ca începutul, că Tatăl va constata că lucrarea Fiului, de restaurare a lumii în urma păcatului și de desăvârșire prin Duhul Sfânt, va fi mult mai minunată.

Atât lectura I (Mal 4,1-2), cât și evanghelia (Lc 21,5-19), ne spun că sfârșitul lumii va fi Ziua Domnului. Fiecare zi este a Domnului, dar aceasta din urmă va fi prin excelență a sa. Ziua Domnului va avea oare vreo asemănare cu ziua de duminică, sărbătoare a învierii? Va fi Ziua Domnului, ziua în care va veni să-și arate domnia prin slujire, prin împărțire de daruri, prin manifestarea supremă a iubirii sale, o zi de fericire totală? Așa credem și așa nădăjduim.

Domnul va veni cu slavă pe norii cerului, înconjurat de îngerii și sfinții săi (Lc 27). Va fi o venire triumfală, imposibil de descris în cuvinte omenești; de aceea cuvintele Scripturii sunt adresate imaginației noastre care poate întrece descrierea realizată de cuvinte. Întreaga creație îi va aduce omagiile cele mai alese, nu numai pentru a compensa lipsurile de care a dat dovadă la prima venire, când i-a oferit găzduire doar într-un grajd, cât mai ales pentru a-și arăta disponibilitatea de a apăra în fața porților iadului valorile pe care Cristos le-a cucerit prin jertfa crucii sale.

Domnul va veni să facă dreptate aleșilor săi.

Sfântul Francisc de Sales spune: În ziua judecății, dacă ar trebui să aleg între Dumnezeu și mama mea, l-aș alege pe Dumnezeu; sunt sigur că el va fi mai drept și mai bun decât ea. Dar, ca și noi să ajungem la această siguranță, trebuie să ne înscriem în rândul sfinților prin viața de fiecare zi. Atunci vom înțelege că nici o suferință de pe pământ n-a fost prea grea și nici zadarnică.

În ziua aceea, Ziua Domnului, se vor afirma în istorie două lucruri: adorația datorată lui Dumnezeu și stima datorată drepturilor fiecărui om. Originalitatea Bibliei constă tocmai în aceea că leagă în mod indisolubil cele două dimensiuni ale "dreptății", anume: fără Dumnezeu, omul nu ajunge la adevărata dreptate umană și fără efortul de dreptate umană, omul nu ajunge la adorația adevărată (a lui Dumnezeu). Adorația și dreptatea se sprijină una pe alta și sunt cheia de boltă a istoriei (Achile Degeest).

Efortul de dreptate umană este pus în evidență de munca onestă. Acela care nu muncește nici pentru propria pâine, nu dă dovadă de efort pentru dreptatea umană. Sfântul apostol Paul cere primilor creștini, cei care nu muncesc, să nu mănânce. Însăși munca pentru bucata de pâine de fiecare zi constituie un efort pentru dreptatea finală. De aceea, se cere ca munca să fie un mijloc de unire între oameni, ea să se bazeze pe iubire, stimă și respect, cu scopul de a perfecționa ființa umană, aducând-o la stagiul dorit de Creator: asemănarea cu Tatăl și cu Fiul - Tatăl meu muncește și eu muncesc (In 5,17). Omul se reflectă în rodul muncii sale. A-l frustra pe om de rodul muncii (prin furt, cerșetorie, parazitism, șantaj etc.) înseamnă a-l frustra nu numai de chipul său, de ființa sa, de personalitatea sa, de sfârșitul său demn, ci înseamnă a-l frustra de asemănarea sa cu Dumnezeu, înseamnă a-l frustra de coeziune, de iubire, de respect, de demnitate și de pace cu ceilalți oameni. Pe de altă parte, găsim că multor patroni le face multă plăcere să audă îndemnul scripturistic: Munciți! Cine nu muncește, să nu mănânce! dar le provoacă mare neplăcere când aud cum Biserica spune cu insistență: Plătiți just munca oamenilor! Nu înșelați muncitorul! Și, dat fiind faptul că se uită plata justă a muncii, profetul Malahia spune: Toți cei trufași și toți cei care săvârșesc fărădelegea vor fi ca paiele, se cred mari și tari, însă ziua care vine îi va mistui și nu va mai rămâne din ei nici rădăcină, nici ramură, adică neamul nedrepților se va stinge.

Muncind cinstit pentru ca Ziua Domnului să ne găsească pregătiți, înseamnă a face apostolat. Ucenicul este îndemnat de Isus să nu se îngrijească de apărarea sa. De ce? Felul său de a munci spune mai mult decât cuvântul apărării; felul său cinstit de a trăi pe temelia credinței, speranței și carității nu mai au trebuință de apărare. Aceste virtuți trăite dau valoare faptelor, muncii, vieții sale; statornicia sa trebuie să izvorască din convingerea că viața omului are un sens în viitor, că îl așteaptă un nou fel de a fi și că acest viitor este strâns legat de angajarea tuturor și a fiecăruia în parte prin munca de fiecare zi, pentru a aduce în Ziua Domnului pâinea și vinul, roade ale pământului și ale muncii oamenilor ca să devină jertfă curată, plăcută Domnului.

Desigur, Ziua Domnului nu va veni spre a pedepsi pe cei răi, ci spre a răsplăti pe cei buni: pentru voi, care vă temeți de numele meu, zice Domnul, va răsări soarele dreptății; el va aduce vindecarea pe aripile lui. Iar Isus ne spune: Rămâneți statornici și veți dobândi viața - Eu sunt viața (In 16,6). A-l dobândi pe Isus înseamnă a dobândi pe Dumnezeu însuși. Are cineva pretenție la mai mult?

Vor fi necazuri și mai mari, dar menirea lor este de a grăbi sosirea acestei zile a dreptății și a răsplății prin care se va naște o lume nouă, conformă voinței divine (Mt 19,28). Când se fac pregătiri pentru o sărbătoare mare se muncește mult și cu cât sărbătoarea se apropie, cu atât se zorește mai mult cu treaba. Așa va fi la sfârșit: o naștere dureroasă, dar miraculoasă.

Marele cugetător și savant francez, Pascal, spunea: Omul este ca o trestie, cel mai slab element din natură, însă este o trestie care cugetă și judecă. Nu este de trebuință ca universul întreg să se înarmeze pentru a-l nimici, o exhalare de vapori, o picătură de apă este prea de-ajuns pentru a-l ucide. Dar chiar și atunci când universul îl strivește, omul este mai nobil decât acela care îl ucide, fiindcă el știe să moară, cunoaște avansul pe care îl are asupra lui, în timp ce universul nu știe nimic din toate acestea. În felul acesta toată demnitatea omului stă în gândire. De aceea trebuie să depindem, nu de spații și nici de durată, dar de silința de a cugeta bine. Iată principiul moralei!

Da, să cugetăm bine la valoarea noastră, la atotputernicia care ne-a creat, la dragostea care ne-a răscumpărat, la dreptatea care ne așteaptă și atunci, cunoscând adevărul eliberator, vom putea spune cu sfântul Paul: Cupio mori et esse cum Christo - Doresc să mor și să fiu cu Cristos. Omul trebuie să fie ca fructul copt, să se desprindă de ramura care l-a purtat spre a fi independent și liber. Libertatea noastră este în Dumnezeu și Ziua Domnului va constitui ziua independenței noastre pe veci. Să ne pregătim ca să o sărbătorim cum se cuvine, cu toată bucuria și fericirea fără de sfârșit. Amin.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire