pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul C

Duminica a XXX-a de peste an

În căutarea dialogului cu Dumnezeu

Este firesc, după ce l-ai rugat pe cineva pentru ceva și ai obținut, să stabilești cu el un dialog, o convorbire prin care să-ți arăți recunoștința. Este dialogul prieteniei, fiindcă acum vezi în binefăcător mult mai multe calități bune decât înainte. Dacă stăm și facem inventarul binefacerilor primite de la Dumnezeu, vom găsi că sunt fără număr și fără măsură, incalculabile pentru rațiune, cum este viața, de exemplu; și cine poate să spună cât este de mare, de importantă și cât valorează? Părerea unanimă a părinților spirituali este că întrece în măreție și valoare întreg universul material. Prin urmare, cu atât mai mult se cuvine să întreținem cu Dumnezeu dialogul cel mai intim al recunoștinței, al prieteniei. Totul să se bazeze pe iubire.

În viața veșnică vom dialoga mereu cu Dumnezeu, ceea ce va constitui fericirea deplină. Începutul veșniciei noastre este pe acest pământ; de aceea aici trebuie să fie și începutul dialogului veșnic. Rugăciunea îi deschide calea. Este drept, rugăciunea noastră seamănă mai mult cu un monolog, noi spunem și tot noi auzim. Așa trebuie să fie. Dacă unul vrea să devină orator și să țină discursuri importante, mai întâi trebuie să le gândească, să le pună pe hârtie și apoi să le citească el însuși cu glas tare. Astfel își verifică mai bine logica, ținuta și exprimarea. Aici pe pământ facem exerciții de convorbire cu Dumnezeu. Cu cât cineva dă dovadă de mai multă stăruință, cu atâta va fi mai acceptat de Dumnezeu mai aproape de sine și, ca urmare, cu atâta va fi mai fericit.

Să considerăm cu atenție învățătura lecturilor de azi!

Prima lectură ne arată poziția justă pe care trebuie s-o avem în convorbirile noastre cu Dumnezeu. Este o poziție internă și constă în recunoașterea propriei sărăcii spirituale.

Văduva și orfanul, cel sărac și bolnavul handicapat dinainte de Cristos nu aveau nici un drept în fața celor sus-puși. Se stabilise o mentalitate în toți oamenii că acești bătuți de soartă trebuie să fie marginalizați, fiindcă sunt bătuți de Dumnezeu însuși pentru păcatele lor.

Când văduva și orfanul, săracul și handicapatul recunosc în legile omenești, în marginalizarea lor și privarea de unele drepturi elementare drept dreptate divină, ei devin acei săraci fericiți cu duhul (Mt 5,3), deoarece se consideră cu atât mai nevrednici chiar în fața lui Dumnezeu și pot spune cu toată smerenia: Doamne, ai milă de noi!

Și vameșul de la templu este un sărac adevărat deoarece, conform legilor omenești născocite de cărturari, ca și cum ar fi fost conforme cu Legea lui Moise, el era deja un condamnat la focul Gheenei, nemaiavând nici o portiță de scăpare; pungășiile de vameș fiind atât de mari încât nu le mai putea repara; nimeni nu se angaja să-l ajute, iar sfinții vremii, care se considerau a fi fariseii, cărturarii și mai ales arhiereii, îi aruncau numai dispreț. Sufletul, lipsit de orice merit, dar încărcat de păcate, lipsit de orice sprijin omenesc, se înfățișează numai ochilor lui Dumnezeu, pentru a găsi înțelegere în bunătatea care l-a creat.

Orice om are trebuință de mila lui Dumnezeu, atât fariseul, cărturarul cât și arhiereul care se bazau pe faptele lor bune; precum și vameșul care nu avea nici un merit. Iar noi, dacă am fi înclinați să judecăm pe alții, avem trebuință de mila lui Dumnezeu mai mult decât aceia pe care îi judecăm. Acela care judecă pe aproapele său este un hoț care fură dreptul lui Dumnezeu de a judeca. Nu judecați și nu veți fi judecați (Mt 7,1). Sfânta Ecaterina de Siena, fiind pe patul de moarte, a repetat de 60 de ori: Peccavi, Domine, miserere mei! - Doamne, am păcătuit. Ai milă de mine!

Numai sărăcia cu duhul poate deschide porțile sufletului pentru o iubire adevărată, atât față de Dumnezeu, cât și față de aproapele. Marele Gandhi spunea: Nu doresc să mă renasc (religia hindusă din care făcea parte are teoria reîncarnării), dar dacă ar trebui să mă renasc, aș dori să mă renasc invulnerabil (în categoria săracilor), astfel încât să împărtășesc durerile lor, necazurile lor, nedreptățile care li se fac și așa să caut să mă eliberez de mine însumi și pe ei de această condiție mizerabilă.

Dumnezeu, fiind iubire (1In 4,8), stă mereu la dispoziția omului pentru a stabili un dialog cu el pe această temă. De ce copilul are dreptul să pretindă hrană, îmbrăcăminte, adăpost, apărare și educație de la părinții săi atâta timp cât în fața lor nu are nici un merit? Și culmea, atunci le este mai drag. Fiindcă la baza relațiilor dintre ei stă iubirea părinților față de copil. Iubirea obligă. Dumnezeu îl iubește pe omul care se prezintă în fața lui ca un copil fără nici un merit. Când începem să ne atribuim merite, începem să avem pretenții, devenim obraznici în fața Creatorului. Omul-copil poate stabili un dialog cu Dumnezeu numai în numele iubirii pe care el o are față de creatura sa.

Moise dialoga cu Dumnezeu: Adu-ți aminte de Abraham, de Isaac și de Iacob, cărora le-ai făgăduit... Noi cu atât mai mult ne putem baza în convorbirile noastre cu Dumnezeu pe iubirea pe care Tatăl o are față de Fiul său Isus, fiindcă el este adevărata iubire în care își găsește toată bucuria (Mt 3,17;12,18) și în numele căruia și noi putem spune și cere orice (Mt 21,22). Putem cere orice în numele preacuratei Fecioare Maria - mama lui Isus -, pe care a înzestrat-o cu plinătatea harului, ca să aibă de unde împărți și să fie spre bucuria tuturor neamurilor (Lc 1,30-48). Putem cere orice în numele Bisericii, al tuturor sfinților care o formează, pe care numai iubirea lui a înființat-o și căreia i-a făgăduit biruință deplină asupra porților iadului (Mt 16,18).

Dialogul nostru cu Dumnezeu depinde de convorbirile pe care le avem cu oamenii. Crede cineva că va putea suporta pe Dumnezeu ca să-i spună ceea ce nu admite să audă de la oamenii care îl critică? Fără răbdarea din conversațiile cu cei din jur, nu se poate stabili un dialog cu Dumnezeu. Iar răbdarea cu cei din jur trebuie să ne-o dea convingerea că suntem păcătoși și numai Dumnezeu singur ne poate da neprihănirea care ne vine prin credință (Fil 3,5-9), fiindcă am păcătuit cu toții și ca atare suntem lipsiți de slava lui Dumnezeu, dar suntem îndreptățiți gratuit prin harul său datorită virtuților și meritelor lui Isus Cristos (Rom 3,23-24).

Isus nu a declarat nule faptele bune ale fariseului: pomenile și posturile etc., ci l-a condamnat pentru atitudinea lui disprețuitoare față de alții, fiindcă nu Dumnezeu are trebuință de faptele bune ale omului, ci ceilalți oameni. Nimeni nu are dreptul să spună lucruri mari despre sine lui Dumnezeu în defavoarea altora și l-a condamnat pentru mândria care l-a orbit și l-a făcut ignorant, fiindcă nici o faptă bună a omului, oricât ar fi ea de mare, nu-l poate îndatora pe Dumnezeu.

La prima vedere ni s-ar părea că apostolul Paul se laudă cu fapte și mai mari decât fariseul. Și faptele sunt reale, numai că toate sunt puse în folosul aproapelui spre slava lui Dumnezeu, deoarece cu harul său le-a săvârșit și de la el așteaptă coroana dreptății, nu pentru meritele personale, ci pentru credința primită de la Dumnezeu și de care el a legat o răsplată, pe care o vor primi toți cei care cred în venirea lui Cristos. Coroana dreptății este admiterea la dialogul cu Dumnezeu, care trebuie să fie, nu atât individual, cât mai ales colectiv, ca la un ospăț festiv, la care bucuria este cu atât mai mare cu cât sunt mai mulți cei care participă.

Prin urmare, cheia, care ne deschide ușa spre Dumnezeu, este aproapele.

Vameșul se întoarce acasă îndreptățit, capabil să discute cu Dumnezeu pe tema iubirii care s-a revărsat asupra lui din mila divină, tocmai pentru faptul că a recunoscut că a greșit și greșelile se fac în defavoarea aproapelui. Comportamentul lui va fi pe viitor asemănător cu cel al lui Zaheu (Lc 19,2-13) și, de ce nu, poate îl reprezintă exact pe vameșul Levi, care, devenind apostol, a trăit după deviza: Trebuie să iubesc, fiindcă am fost și sunt iubit de Dumnezeul meu.

Aceasta este logica simplă a mântuirii, a justificării. Pe această temă se pot purta conversații infinite cu Dumnezeu, fiindcă iubirea dezvăluie măreția valorilor pe care Creatorul le-a investit în fiecare persoană umană.

Un miner a mers la mărturisire. Confesorul l-a întrebat dacă se roagă. Minerul a spus că se roagă zilnic și chiar destul de mult. Preotul curios l-a întrebat de câte ori spune Tatăl nostru și Bucură-te, Marie pe zi. Minerul a spus că nu știe aceste rugăciuni. Atunci, cum te rogi? Și minerul spune: Dimineața, când mă trezesc, îi spun lui Isus: "Doamne, iată sacul tău de cărbuni s-a trezit și se scoală pentru muncă. Pentru ziua de azi îți doresc numai bine". Și Isus îmi răspunde: "Cu atât mai mult bine îți doresc eu". Și așa merg și-i repet că îl iubesc pentru tot binele, nu numai al meu, ci și al tuturor camarazilor mei. Înghit praf, transpir și mă obosesc, dar sunt fericit.

Așa trebuie să facem și noi! Smerenia de a-i imita pe cei simpli ne poate înălța la convorbirile cele mai intime cu Isus, cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Amin.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire