pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul C

Duminica a XXIX-a de peste an

Rugăciunea

Creștinul este omul care așteaptă veghind a doua venire a lui Isus. În perioada așteptării are de luptat cu trei mari ispite: cu descurajarea, din cauza răspândirii răului tot mai mult în această lume; cu lepădarea multora de credință, fiindcă însuși Isus s-a întrebat: Când va veni Fiul Omului, va mai găsi oare credință pe pământ? (Lc 18,8) și cu răstălmăcirea mesajului evanghelic, din care cauză sfântul apostol Paul îl îndemna pe ucenicul său Timotei să rămână statornic în ceea ce a învățat, în Sfânta Scriptură (lectura a II-a).

Pentru a ieși biruitori din această luptă întreită, arma noastră este rugăciunea, ea salvează omul, despre care sfântul Francisc de Sales spune că este capodopera universului; sufletul este capodopera omului; dragostea este capodopera sufletului și iubirea este capodopera carității. Iată pentru ce dragostea lui Dumnezeu este scopul, perfecțiunea și excelența universului (Lettera 10,1).

Datoria omului este de a tinde mereu spre această perfecțiune creatoare sau desăvârșire până la o identificare cu Tatăl nostru ceresc (Mt 5,48). Iar ca să ajungem aici, trebuie să parcurgem drumul lui Dumnezeu: calea rugăciunii. Dumnezeu este rugăciune, fiindcă este smerenie (sfântul Francisc de Assisi), fiindcă este iubire (sfântul Ioan evanghelistul). Atât prin creație, cât și prin fiecare har, el își manifestă iubirea ad extra. Dar prin aceasta nu face altceva decât să cerșească cu smerenie infinită iubirea creaturilor înzestrate de el cu rațiune și voință, cu darul libertății; se roagă ca noi să-l iubim, să ne întoarcem la dânsul pe aceeași cale pe care el a venit și vine mereu la noi, pe calea iubirii creatoare și răscumpărătoare prin Isus smerit până la moartea pe cruce (Fil 2,8).

Catehismul definește rugăciunea ca înălțare a minții spre Dumnezeu. Scara pe care ne putem înălța nu poate fi alta decât aceeași pe care Dumnezeu a venit la noi, scara smereniei. Ei bine, dar o dată ajunși la Dumnezeu, trebuie să-i vorbim și să-i cântăm un duet la unison cu Duhul Sfânt care se roagă în noi cu suspine negrăite (Rom 8,26), prin care noi putem să ne adresăm lui Dumnezeu cu numele de Tată (Gal 4,6), deoarece Isus ne asigură că primul efect, primul succes al rugăciunilor noastre este tocmai faptul că îl dobândim pe Duhul Sfânt de partea noastră (Lc 11,13), fiind darul Tatălui și al Fiului. Dar dacă cineva nu-l caută în primul rând să-l aibă pe Duhul Sfânt de partea sa, Tatăl nu se obligă să-i asculte ruga, fiindcă numai prin el putem afla împărăția cerurilor, ca toate celelalte să ni se adauge la viața de fiecare zi (Mt 6,33; Lc 12,31). O rugăciune fără Duhul Sfânt este ca o mâncare alterată, mai mult otrăvește decât hrănește. Cine îl iubește, îl cunoaște pe Dumnezeu; îl iubește acela care îl are pe Duhul Sfânt și îl cunoaște prin Isus Cristos, prin cuvântul evangheliei sale. Spune sfântul Augustin că cine nu iubește cuvântul lui Cristos, nu are cum să-l cunoască pe Dumnezeu.

Rugăciunea este tăcere.

Nimeni nu vine la mine, spune Isus, dacă nu-l atrage Tatăl (In 6,65) și, de asemenea, nimeni nu poate ajunge la Tatăl decât prin Isus (In 14,6). Ca să auzim glasul Tatălui și al Fiului - partea cea mai bună pe care o alesese Maria, sora Martei (Lc 10,42) - trebuie să facem tăcere. Pentru aceasta a spus cineva că trebuie să ne rugăm mult înainte de a ne ruga (Cantalamesa). Isus se retrăgea în liniște, pe timp de noapte, în singurătatea muntelui, în Grădina Măslinilor etc. unde asculta glasul Tatălui pentru a dobândi forța necesară de a-i împlini voința, de a rămâne cu fiii oamenilor, cu această generație ostilă sacrului.

Rugăciunea este luptă.

Dacă în Sfintele Scripturi avem atâtea exemple grăitoare de adevărată rugăciune, ele sunt prezentate mereu ca o luptă. Abraham se luptă cu Dumnezeu ca să salveze Sodoma și Gomora (Gen 18,16-33); Iacob se luptă cu îngerul pe tot parcursul unei nopți (Gen 32,25-33); Moise se luptă cu Iahve ținând mereu brațele înălțate spre cer (Ex 17,8-16); prietenul inoportun se luptă cu tovarășul său care nu voia să se scoale în miez de noapte spre a-i da pâinea necesară (Lc 11,5-10); văduva se luptă cu judecătorul nedrept până îi face dreptate (Lc 18,2-5); Isus însuși se luptă cu Tatăl ceresc în Grădina Măslinilor până la sudoarea de sânge (Mt 26,39-44) și iese biruitor datorită evlaviei sale (Evr 5,7).

Câteva considerații asupra rugăciunii celei mai obișnuite, ruga de cerere. Și ea este un răspuns la îndemnul lui Isus de a ne ruga fără încetare (Lc 18,1). În primul rând ruga nu trebuie să constituie o pretenție ca Dumnezeu să facă în locul nostru ceea ce putem face noi înșine. Ea arată condiția smerită a stării noastre umane, atât de limitată, că nu ne putem elibera de toate relele care ne vin din firea coruptă, din partea lumii scufundată în păcat și mai ales din partea Celui Rău, care este mult mai puternic decât noi.

Descoperind lui Dumnezeu toate lipsurile și necesitățile noastre, planurile și dorințele sfinte, nu-i facem cunoscute lucruri neștiute de el, ci le punem noi înșine în lumina lui prin actul smereniei; noi înșine ne dăm seama dacă sunt sau nu conforme cu voința lui. Omul este cu adevărat om prin ceea ce cere, prin privirea ridicată spre cer, prin afirmarea sa de antropos, prin înălțarea minții spre Dumnezeu, ca buzele să spună din plinătatea inimii (Mt 12,34) ceea ce Duhul Sfânt a pus într-însa: iubirea (Rom 5,5), ca omul să se definească prin inima sa.

Dacă un judecător nedrept a ascultat-o pe văduvă, numai pentru că ea a insistat să-l roage (Lc 10,2-5), cu atât mai mult ne va asculta Tatăl ceresc pentru iubirea ce o are față de noi, care îl rugăm cu suspinele Duhului său din plinătatea iubirii inimii noastre. Prin urmare, trebuie să înțelegem că motivul ascultării rugăciunilor noastre este iubirea Duhului său și nu pentru meritele noastre. Meritul omului constă în insistența inoportună care se bazează pe îndemnul lui Isus.

Rugăciunea creștină nu este o cerință a intervenției imediate a lui Dumnezeu, nu este o formulă magică ce rezolvă problemele instantaneu, ci este ceva care aderă și acceptă libertatea și răbdarea lui Dumnezeu (Luigi Bera).

În altă parte a Evangheliei după sfântul Luca se spune că Dumnezeu ne dă, nu atât ceea ce îi cerem, ci mai ales pe Duhul Sfânt în primul rând, că dacă nu este el cel care se roagă în noi, rugăciunile nu au nici o șansă să ajungă la Tatăl, fiindcă numai Duhul Sfânt, prin rugăciunea noastră și suspinele lui negrăite ne poate face martorii lui Isus în lume.

Fără cunoașterea Sfintelor Scripturi nu ne putem ruga cum trebuie, deoarece numai ea are îndrumările folositoare care dispun omul pentru realizarea dreptății, perfecțiunii, numai ea ne poate face disponibili și bine pregătiți pentru orice lucru bun (2Tim 3,15-17). Dumnezeu ne cheamă prin Sfintele Scripturi și noi îi răspundem prin rugăciunile de laudă, preamărire, mulțumire, adorație și prin cele de cerere. Rugăciunile care nu au suport scripturistic sunt ca niște bogății puse într-un sac fără fund, se pierd. Când facem o rugăciune conformă cu învățăturile evanghelice, chiar dacă ni s-ar părea că Dumnezeu nu ni le acceptă, ele rămân totuși ca o bogăție spirituală necesară unor momente mai importante din viață, pentru a învinge dificultăți mai mari. Isus se roagă: Părinte, dacă este cu putință, să treacă de la mine paharul acesta; dar nu voia mea, ci a ta să se facă (Mt 26,39). Câtă bogăție a rămas lui Isus din această rugăciune, chiar dacă a trebuit să bea paharul! A căpătat puterea necesară de a-l bea, dând lumii dovada supremă a iubirii pe care Tatăl o are față de oameni.

Citim în viața scriitoarei suedeze Selma Lagerlöf (premiul Nobel pentru literatură în anul 1940) următorul episod. Tatăl său era în pericol de moarte. Mama i-a zis: Nu faci o rugăciune lui Dumnezeu ca să ți-l lase pe tăticu? Emoționată, Selma nu răspunde nimic; stă și se gândește: Ce-i plăcea tăticului meu să facă pentru a-i plăcea lui Dumnezeu? Și-a adus aminte câtă pasiune punea el în citirea Sfintelor Scripturi și cât le lăuda. Atunci i-a venit ideea de a face un vot: Voi citi toată Biblia și o voi reciti până la moarte, dacă tăticul meu se face sănătos. Tăticul s-a făcut sănătos și Selma și-a ținut votul până la moarte și scrierile ei au devenit renumite datorită spiritului creștin cu care sunt impregnate.

Cineva spunea: Rugăciunea este oxigenul nostru spiritual. Dar fabrica de oxigen spiritual este Biblia. Dacă vrem să respirăm aerul ceresc al sfinților, trebuie să ne abonăm la fabrica de oxigen dătător de viață veșnică, să citim, să medităm și să contemplăm iubirea lui Dumnezeu care ne vorbește prin Scriptură. Numai așa vom trăi veșnic în fericire. Amin.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire