pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul C

Duminica a XXVI-a de peste an

Dumnezeu este drept

Lecturile de la Liturgia cuvântului de azi vor să pună în evidență un atribut divin - dreptatea -, pentru a ne da posibilitatea unui mai mare atașament față de Legea Domnului.

De la început trebuie să recunosc următorul lucru: conținutul acestei predici este mai dificil de înțeles; nici nu se poate altfel, fiindcă este vorba despre un atribut esențial al divinității. Cu multă răbdare, atenție și bunăvoință, sper să înțelegeți ceva, cel puțin atât: dreptatea divină diferă de cea umană ca de la cer la pământ; dar, dat fiind faptul că trebuie să ajungem în cer, este necesar să ne obișnuim cu cele cerești; azi, cu dreptatea lui Dumnezeu, care trebuie să fie modelul dreptății noastre prin caritate.

Catehismul ne spune că Dumnezeu este drept, el răsplătește binele și pedepsește răul. Aceasta este o dreptate morală, o acțiune distributivă față de oameni sau alte ființe raționale, dar dreptatea lui Dumnezeu trebuie să fie în primul rând teologică. El este drept în sine, în esența sa divină, așa cum este veșnic, pretutindeni, atotputernic, atotștiutor și sfânt. Orice om credincios mărturisește că se cuvine, pe bună dreptate, ca Dumnezeu să fie sfânt, veșnic, pretutindeni etc. Dreptatea teologică în sine, așa cum este ea în Dumnezeu, strânge ca într-un buchet pe celelalte cinci atribute și le pătrunde pe fiecare dintre ele cu o lumină accesibilă numai ochilor credinței noastre, deoarece este imposibil ca între cele trei persoane divine să nu existe o dreptate perfectă în privința veșniciei, ubicuității, atotputerniciei, atotștiinței și sfințeniei. Lipsa unui singur atribut dintr-o persoană dumnezeiască l-ar face pe Dumnezeu nedrept în totalitate. Numai existența celor cinci atribute în fiecare persoană dă naștere celui de-al șaselea atribut: dreptății divine în sine.

Dreptatea divină față de om, de a-i răsplăti binele și de a-i pedepsi răul, izvorăște din dreptatea divină în sine și se bazează tot pe cele cinci atribute care fac din Dumnezeu un Tată creator, un Fiu mântuitor și un Duh Sfânt sfințitor. Dreptatea celor trei persoane divine față de om este o dreptate caritativă, atât când răsplătește binele, cât și atunci când pedepsește răul, fiindcă atât răsplata cât și pedeapsa sunt date pentru a-l face pe om capabil să primească viața nouă adusă de Cristos în vederea vieții veșnice, să-l facă pe om părtaș la acțiunile sale atotputernice, să-l fericească prin înțelegerea tainelor sale atotștiutoare, pentru a-l elibera de materia care îl împiedică să fie ca îngerii și mai ales pentru a-l aduce pe calea dreptății față de semenii săi, adică pe calea sfințeniei, ferindu-l de osânda veșnică.

Să medităm și apoi să contemplăm dreptatea divină așa cum reiese ea din lecturile de azi!

În lectura I (Am 6,1-4-7) Domnul avertizează, vorbește celor care au deviat de la calea cea dreaptă: Voi care vă dedați fărădelegii veți merge în exil.

Omul, înzestrat cu darul libertății, are posibilitatea alegerii. Domnul, fiind drept, după ce i-a dat darul, îi dă și lumina necesară ca să aleagă ceea ce este bine și să respingă ceea ce este rău. Dacă omul își închide ochii în fața luminii și merge orbește spre rău, Domnul nu-l lipsește de o altă lumină care să-i vină din interior, căreia să nu i se poate împotrivi, îi arată că alegând răul, el singur își făurește pedeapsa, fiindcă renunță la veșnicie, la atotputernicie, la atotștiință etc. Viața legată de plăcerile senzuale, de bogățiile materiale este o viață care singură se face roabă față de cele inferioare și nu se va putea bucura de libertatea care izvorăște din ubicuitatea și implicit din celelalte atribute divine.

Sfântul Paul în Scrisoarea întâi către Timotei (6,11-16) îi dă acestuia un îndemn sfânt: Păstrează nealterată porunca până la arătarea Domnului! De ce? Fiindcă Dumnezeu este drept: el dă viață la toate în baza atotputerniciei; el l-a înscris pe Fiul său în istoria omului, în baza atotștiinței și sfințeniei sale; Fiul lui Dumnezeu a dat mărturie bună în fața lui Pilat din Pont în baza atotputerniciei și a atotștiinței sale; și va veni a doua oară pentru a-și dovedi prezența (ubicuitatea) în fața întregii creații, ca împărăția sa să cuprindă cerul nou și pământul nou.

Isus ne descrie dreptatea divină în parabola bogatului și a lui Lazăr cel sărac. Bogatul ajunge în iad, nu pentru că Dumnezeu l-a trimis acolo, ci pentru că el, pe pământ fiind și cunoscând primejdia bogățiilor, le-a ales pe acestea închizându-și ochii în fața prudenței mântuitoare, făcând dintr-un mijloc un scop în sine, un izvor de fericire din cele inferioare firii sale umane. În dreptatea sa, când Dumnezeu ne-a creat, a întipărit în firea noastră simțul, amprenta dreptății sale, arătând fiecăruia, prin rațiunea luminată de darurile Duhului Sfânt, mai ales darul înțelepciunii, că scop în sine poate fi numai ceea ce este veșnic, pretutindeni, atotputernic, atotștiutor și sfânt. Așa este drept, așa trebuie să cugete fiecare om. Bogatul a făcut din bogăție și plăceri un scop al vieții, al existenței sale; deși atât conștiința, cât și Legea și profeții l-au avertizat mereu că este pe o cale greșită, că acestea nu vor ține veșnic, totuși el a ales nedreptatea și singur și-a creat iadul, renunțând la sfințenie.

Se pune problema: cum se împacă dreptatea cu bunătatea infinită a lui Dumnezeu față de creaturile sale. L-a creat pe om pentru a-l iubi și îl aruncă în iad pentru a-l urî veșnic?

Sfântul Paul ne-a avertizat deja că Dumnezeu locuiește într-o lumină de necuprins (lectura a II-a). Noi încercăm să conciliem dreptatea cu bunătatea nesfârșită în lumina credinței. Cartea Înțelepciunii spune: Dumnezeu, fiind drept, toate le cârmuiește cu dreptate și socotește lucru nepotrivit cu puterea sa ca să osândească pe cel care nu trebuie pedepsit și, fiindcă este stăpân peste toate, se poartă foarte îngăduitor cu toți (12,15-16). Atributele divine se identifică atât de bine unele cu altele în simplitatea lui Dumnezeu încât putem spune că el este drept tocmai pentru că este milostiv, infinit de bun și este milostiv fiindcă este drept; este veșnic, fiindcă este sfânt; și este sfânt, fiindcă este veșnic; etc. Sfânta Tereza a Pruncului Isus spune că Dumnezeu de aceea este drept, fiindcă este plin de milostivire, de caritate. Datorită atotștiinței el cunoaște perfect slăbiciunea omenească și nu pretinde de la nimeni nimic peste puterile rațiunii și voinței cu care l-a înzestrat pe fiecare om. Pentru aceasta el își dirijează dreptatea, nu spre pieirea omului, ci spre salvarea lui, nu atât pentru binele pământesc, cât mai ales pentru cel veșnic. El folosește dreptatea pedepsind păcatul, ca omul să se ferească în mod conștient de tot ce este dăunător adevăratei sale fericiri, care nu poate izvorî din nimic altceva decât din Dumnezeu. Cartea a doua a Macabeilor spune că Domnul nu rabdă multă vreme pe cel păcătos, dar îl pedepsește îndată cu chinuri (sufletești sau trupești), acestea fiind semnul îndurării prin care arată cât de mult îi vrea binele și nu-l lasă să adoarmă în somnul nepăsării (2Mac 6,13). Remușcările de conștiință, rușinea, frica, toate se unesc pentru a forma iadul vremelnic menit să-l înlăture pe cel veșnic.

Atâta timp cât omul este pe pământ, dreptatea divină are ca scop biruința carității, concretizată în milostivirea care așteaptă convertirea fiului risipitor; ba chiar atunci când pedepsește el temperează dreptatea cu milostivirea, pedepsind întotdeauna cu mult mai puțin decât ar merita-o cel păcătos. Din acest motiv spunea cineva că însuși iadul veșnic este un semn al milostivirii divine, fiindcă dacă ar fi opera lui Lucifer, ar fi mult mai îngrozitor. Dar iată ce spune cartea Plângerilor: Dacă (Dumnezeu) pedepsește, are însă și milă după mulțimea îndurărilor sale, fiindcă umilește și pedepsește contra inimii sale pe fiii oamenilor (3,32-33). Se spune că Dumnezeu pedepsește cu strângere de inimă și o face doar atunci când este strict necesar pentru a readuce creaturile sale pe calea binelui și pentru a le asigura fericirea veșnică.

Orice faptă a dreptății divine presupune totodată o faptă a milostivirii și pe ea se bazează, spune sfântul Toma de Aquino (ST 1,21,4).

În urma păcatului, Dumnezeu putea să nimicească toată făptura omenească, dar a voit s-o mântuiască. Pentru a repara daunele pricinuite de păcat și pentru mântuirea lumii era suficientă doar o picătură din sângele preasfânt al lui Isus, dar el a voit să conștientizeze omul de gravitatea păcatului și de nesfârșita milostivire divină printr-o jertfă totală de sine, ca acolo unde s-a înmulțit păcatul să prisosească harul ca, precum a domnit păcatul prin moarte, așa să domnească și harul prin dreptate spre viața veșnică (Rom 5,20-21).

Calitatea noastră de fii ai lui Dumnezeu prin har poartă amprenta dreptății numai când viața este trăită conștient și responsabil în spirit de credință, speranță și iubire.

Dreptatea cere ca nimeni să nu amâne convertirea. Amânarea convertirii este un act de nedreptate față de milostivirea divină, față de har.

Doamne, tu pururea ești milostiv cu cei greșitori, dă-ne harul să fim drepți față de milostivirea ta. Amin.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire