pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul C

Duminica a XXII-a de peste an

Cel mai smerit dintre muritori

Înțeleptul Pitagora (grec; 560-500 î.C.) obișnuia să spună că zeii au dat două daruri mari oamenilor: să poată cunoaște adevărul și să poată face binele.

Dacă am cunoaște tot adevărul despre Dumnezeu și despre noi înșine, am fi cei mai mari binefăcători ai omenirii. Dar și cine ar cunoaște tot adevărul despre Dumnezeu și despre sine, acela ar fi și cel mai smerit dintre muritori.

Umilința, în starea ei genuină, ca într-un izvor este în Dumnezeu, în Preasfânta Treime. Dumnezeu este umilință, spune sfântul Francisc de Assisi. Până mai ieri mă surprindea faptul că, citind o rugăciune a acestui mare sfânt în care am aflat aceste cuvinte: Tu ești întreit și unic, Doamne Dumnezeule, tu ești caritate, tu ești înțelepciune, tu ești umilință, mă întrebam: ce înseamnă Dumnezeu este umilință? Acum cred că am înțeles, el este umilință fiindcă în starea sa divină nu poate să se mai înalțe, nu are cum, nu are unde, fiind infinit și pretutindeni, ci se poate pleca, se poate coborî spre creaturile sale. După aceea, mi-am adus aminte că aceasta a fost ideea destul de obișnuită la sfinții părinți ai Bisericii cu mult înainte de sfântul Francisc. Numai că ei, în loc de a vorbi despre umilința lui Dumnezeu, foloseau expresia de condescendență divină, ceea ce în esență este același lucru. Ori de câte ori Dumnezeu se depășește pe sine însuși în iubire, face un act de umilință - actio ad extra. Credința este un act de umilință, inspirația Sfintelor Scripturi, adaptarea ei la limbajul uman, întruparea Cuvântului este supremul act de umilință divină, Rusaliile, de asemenea, precum și conferirea fiecărui har oricât de mic.

Apa este simbolul cel mai potrivit al umilinței fiindcă spală și curăță părțile cele mai murdare fără să obiecteze, fără să se opună; din poziția în care se află, apa tinde întotdeauna să ocupe locurile cele mai de jos, văile, găurile din adâncuri. Apa folosită la sfântul Botez constituie prima chemare a lui Dumnezeu adresată omului de a i se asemăna, de a fi umilință, de a se pleca spre alții, de a-și trăi viața nouă în spirit de slujire, de asemănare cu Dumnezeu.

Cu cât mai înalt vrei să fie edificiul - turnul sfințeniei -, cu atât mai adâncă trebuie să fie temelia smereniei, spune sfântul Augustin.

Evreii din Vechiul Testament avuseseră contacte cu ordinea supranaturală prin semne sensibile precum focul, întunericul, furtunile, cutremurele de pământ, bolile, războaiele, semnele stelare, glasurile tainice etc. menite să-i aducă în stare de umilință. Dar, în loc să se smerească în fala Celui Atotputernic și să-i recunoască iubirea părintească, ei s-au mândrit, ca și cum Dumnezeu ar fi fost obligat să facă toate acestea pentru fidelitatea lor față de dânsul. Pentru a-i umili și mai mult, pentru a-i conștientiza de atitudinea corectă pe care trebuie să o aibă în fața lui, Iahve i-a pedepsit cu exilul, cu robia. Dacă nu se smeresc în fața lui, să se smerească în fața tiranului, în fața urii străinilor.

Acum, față de noi, Dumnezeu vrea să ne învețe smerenia prin manifestarea tot mai crescândă a smereniei sale izvorâte dintr-o iubire divină a Fiului și a Duhului Sfânt, ca și umilința noastră să pornească din iubire față de el și față de aproapele, ca Duhul Sfânt să-și găsească locul manifestărilor valorice în templul ființei noastre prin primirea sfintelor taine, mai ales a Euharistiei în care operează prin smerenia Fiului.

Umilința, fiind temelia și sarea sfințeniei noastre, fiindcă ferește orice virtute de primejdia seismică a egoismului și de putrefacția mândriei, nu se poate ca Dumnezeu să nu o înscrie în firea omului, ca pe o necesitate a asemănării din actul creației. În chipul și asemănarea sa, adică în om trebuie să se reflecte și smerenia sa. Cel mai bine observăm necesitatea smereniei din firea omenească în cazul și cadrul Căsătoriei. Îndrăgostirea de o altă persoană este cel mai mare act de umilință pe care și-l poate închipui cineva; înseamnă a se depăși pe sine, a se pleca în fața altei persoane într-o atitudine de implorare, de cerșetorie, zicându-i prin vorbe și fapte mai mult sau mai puțin așa: "Hai să trăim împreună! Dă-mi ființa ta, fiindcă a mea nu-mi mai este suficientă". Înseamnă o admitere cu toate fibrele propriei ființe că omul este insuficient prin sine și trebuie să se completeze prin dăruire. După cum se vede, Dumnezeu a inclus umilința în însăși firea fizică a bărbatului și a femeii (Cantalamesa).

Se vorbește mult despre umilință, dar de fapt cunoașterea ei se limitează la niște principii morale, etice și filozofice. Știm că există, cunoaștem efectele și binefacerile ei, dar esența ei nu prea o cunosc mulți. Dacă cineva o cunoaște, o practică și o iubește cu atâta ardoare ca și cum ar fi ieșit din minți. Mă gândesc la sfântul Francisc de Assisi, când a cunoscut smerenia, a trăit-o în așa fel încât era socotit nebun. Umilința în esența ei nu este aceea despre care discutăm, pe care o admirăm în sfinți, pe care o definește morala într-un fel sau altul, pe care cineva caută să o practice din când în când, nu: umilința este o știință vie pe care o minte curată și luminată de har, când o pătrunde, nu o mai poate abandona. Dacă am cunoaște umilința ne-am naște alți oameni. Când pătrunzi esența umilinței, ea însăși te pătrunde ca o sevă vie și poate face din fiecare taină o sursă de lumină prin întrezărirea la fiecare pas a lui Dumnezeu. De aceea, omul nu poate fi umilit nici mai mult decât este el însuși, nici mai puțin. Deși se spune că umilința are mai multe trepte, pe care le-am enumerat într-o predică anterioară, acum îmi place să mă contrazic și să susțin că umilința, acolo unde este, trebuie să fie totală; unde nu este, nu este deloc, ci treptele sunt doar diferite grade de cunoaștere morală sau filozofică despre umilință, știință care poate atinge diferite niveluri și unii sau alții se complac în a se crede smeriți până la un anumit punct. Tot astfel nu știm ce este mândria, că dacă am ști, dacă am cunoaște-o, am fi ca Lucifer, n-am mai putea scăpa de dânsa. Acela care are un grad mai mare sau mai mic de cunoaștere despre mândria luciferiană, o urăște și se ferește de ea cu atâta îndârjire, ca și cum ar fi ieșit din minți.

Lectura a II-a ne amintește că pe muntele Sion s-a construit templul, lăcașul Dumnezeului nevăzut.

Preacurata mamă a lui Isus este muntele Sion, fiindcă în însăși ființa ei s-a construit templul Dumnezeului vizibil, Isus. Arhitectul este Duhul Sfânt cu harul și cu cele șapte daruri cu care a împodobit-o, fiindcă a privit la smerenia slujitoarei sale (Lc 1,48). Trăindu-l pe Isus, ne apropiem de muntele Sion, de lăcașul lui Dumnezeu, de templul smereniei spre care a privit Domnul. Cel mai mare dar pe care Dumnezeu l-a făcut Fecioarei din Nazaret, mai mare decât neprihănita zămislire, decât maternitatea divină, mai mare decât demnitatea de regină a universului etc. este darul de a fi cunoscut smerenia. Pentru aceasta Isus ne invită și pe noi să învățăm de la el blândețea și smerenia inimii (Mt 11,29), ca să fim fii ai Mariei, frați ai săi în starea sclavului (Fil 2,7), fii ai lui Dumnezeu născuți din Dumnezeu (In 1,13). În primul rând această invitație este adresată preoților și persoanelor consacrate, care pot atinge desăvârșirea prin acțiunea celor șapte daruri ale Duhului Sfânt; dar și cei căsătoriți au acces la acest izvor inepuizabil de sfințire.

Umilința îi ține pe oameni uniți și fericiți în Cristos prin sacramentul sfintei Căsătorii și face ca în mijlocul necazurilor ei să se simtă în sărbătoare; ea stă la temelia păcii interioare și își răsfrânge razele în toate direcțiile spre a cuprinde toate domeniile de activitate și atrage admirația tuturor, deoarece, așa cum spune dictonul: Lângă cel smerit te simți întotdeauna fericit. Și soții smeriți sunt întotdeauna fericiți când caută să ofere, nu atât ceea ce este omenesc în ei, cât mai ales ceea ce este ceresc, ceea ce este de la Duhul Sfânt. Soțul, înzestrat de Duhul Sfânt mai mult cu darul înțelepciunii, puterii, științei inventive și fricii de Dumnezeu, caută să le folosească spre fericirea soției; soția, înzestrată de Duhul Sfânt mai mult cu darul înțelegerii, sfatului, științei vieții și evlaviei, caută să le folosească spre fericirea soțului. Din împărtășirea celor șapte daruri se ajunge la mângâierea Duhului Sfânt în adevăr și bine. Aceasta este viața în Cristos.

În concluzie, să ne smerim pentru că nu știm să fim smeriți; să ne smerim rugându-ne pentru a dobândi smerenia. Să ascultăm îndemnul din prima lectură: Smerește-te și vei afla har înaintea lui Dumnezeu! Amin.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire