pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul C

Duminica a XXI-a de peste an

Problema esențială: mântuirea

Un om, care se credea în sine sfânt, a murit și s-a prezentat la poarta raiului în care a început să bată cu insistență. Tatăl ceresc a întrebat: Cine-i acolo? El a răspuns: Doamne, tu mă cunoști bine; eu sunt cel care a făcut următoarele fapte bune pe pământ (și a înșirat faptele bune: rugăciuni, pomeni, posturi etc.). Pot să intru? Din rai, nici un răspuns. Tăcerea l-a speriat atât de mult încât s-a trezit din somn tremurând. Dimineața s-a dus la un om al lui Dumnezeu să-i descopere nedumerirea și să afle de ce faptele sale bune nu i-au permis intrarea în rai. A aflat că erau cuprinse de o mare doză de egoism, că a dorit să ajungă la sfințenie după planul său și nu după voința lui Dumnezeu. Conformându-se învățăturii sfintelor evanghelii a reușit să-și schimbe viața. Când a murit cu adevărat și a bătut la poarta raiului cu multă smerenie, a fost întrebat: Cine ești? a răspuns: Sunt Isus, pentru că el a fost viața mea pe pământ. I s-au deschis larg porțile raiului și a intrat să vadă ceea ce ochiul n-a văzut și să audă ceea ce urechea n-a auzit și să simtă ceea ce la inima omului nu s-a suit (1Cor 2,9).

Mântuirea este Isus. Viața noastră trebuie să fie conformă cu învățătura și viața lui, cum spune sfântul Paul că trebuie să avem în noi aceleași sentimente care au fost în Isus (Rom 15,5).

De obicei numim mântuire numai punctul final: intrarea în viața veșnic fericită. În realitate ea cuprinde o activitate sau o acțiune divină continuă și se extinde la întreaga istorie a omenirii care a culminat cu moartea și învierea lui Isus și continuă pe scara ascendentă a harului, adică printr-un apel și un sprijin repetat din partea lui Isus în inimile tuturor oamenilor de a birui egoismul în favoarea iubirii, a carității pentru întreaga omenire, fiindcă în cer nimeni nu se poate bucura de unul singur, nimeni nu-și găsește fericirea în sine numai pentru sine, ci toți cei răscumpărați, în care locuiește Dumnezeu și fericirea veșnică, sunt cu adevărat fericiți privind la numărul infinit al celor aleși (Ap 7,9), dovada iubirii infinite a Celui necuprins de mintea creată. Din acest motiv, prima lectură de azi ne arată că chemarea la mântuire nu este nici necondiționată, nici exclusivă, iar apartenența la poporul lui Dumnezeu nu este un privilegiu personal, ci un serviciu pentru alții, serviciu de care depinde mântuirea personală.

Istoria mântuirii culminează în Cristos deoarece el singur a răspuns perfect la chemarea de a sluji numai din iubire, de a se jertfi total pentru alții, de a ne sfinți prin meritele sale (Evr 10,10-12).

Prin această înscriere perfectă în voința divină de a sluji, Isus obține pentru întreaga lume două lucruri esențiale mântuirii noastre: repararea a tot ceea ce a stricat păcatul lui Adam și realizarea unei vieți noi în propria sa ființă de Fiu al lui Dumnezeu și Fiu al Omului, pentru a o dărui tuturor celor de bunăvoință: Pace pe pământ oamenilor de bunăvoință (Lc 2,14).

Ca să înțelegem această operă măreață ar trebui să cunoaștem, să înțelegem tot abisul răului în care ne-a aruncat păcatul și binele infinit venit din har. Nu este ușor să înțelegem suferințele trupești și sufletești, moartea vremelnică și pe cea veșnică, iadul și chinurile lui cumplite etc. Dacă am înțelege toate acestea, am cunoaște că ceea ce a reparat Cristos nu poate spune nici o limbă omenească și nici chiar îngerească. Nu numai atât, dar opera de reînnoire este infinit mai măreață decât opera creației, fiindcă ne face oameni noi - părtași ai naturii divine (2Pt 1,4), părtași ai spiritului lui Cristos, părtași ai carității divine pe care Duhul Sfânt o revarsă în inimile noastre (Rom 5,5), părtași ai virtuților și meritelor lui Isus, sau, după cum spune sfântul Toma de Aquino: Patimile lui Cristos sunt în așa măsură proprietatea noastră, ca și cum noi înșine le-am fi îndurat. Ca să putem aprecia la justa valoare această operă de reînnoire, ar trebui să cunoaștem extensiunea, mărimea meritelor, virtuților și pătimirilor lui Isus, ar trebui să cunoaștem valoarea carității divine pe care Duhul Sfânt o revarsă în inimile noastre. Ceea ce nu este numai greu, ba chiar imposibil, deoarece sunt infinite. Deoarece Isus ni le oferă nouă și Duhul său Sfânt le dă strălucire divină, Dumnezeu a binevoit ca noi să-l numim Tată. Astfel, Isus a devenit Mirele Bisericii și Cap al trupului mistic, ca toți cei renăscuți din apă și Duh Sfânt să poată moșteni toată bogăția dumnezeirii ascunsă în Cristos (Col 2,3), fiindcă acolo unde a inundat păcatul, a prisosit harul (Rom 5,20).

Câți profită de acest har? Sau, cum l-a întrebat un oarecare pe Isus: Doamne, sunt puțini cei care se mântuiesc? Isus nu-i dă un răspuns precis, din multe motive, dar în principal a voit să lase omului teama în suflet că poarta mântuirii este îngustă și mulți nu vor reuși să intre prin ea. Teama îl face pe om să vegheze; ea este mai de folos decât un număr statistic, fiindcă îndemnul la veghere (Mt 24,42) îmbogățește spiritualitatea, mărește dragostea față de Dumnezeu și față de aproapele, tinde tot mai mult să intre în intimitatea cuvântului lui Dumnezeu, dă mai multă înțelegere față de suferință, duce la acceptarea morții trupești ca la o eliberare totală de egoism și la o încredințare deplină în Providența divină. Cum spune N. Sarale: "Sentimentul de teamă este sentimentul lui Dumnezeu și al veșniciei și ca atare constituie o mare și nestemată comoară. Teama, în mod logic, duce la sfințenie, adică la suava și umila lăsare în voia Providenței". Teama față de propria mântuire devine sfântă prin sentimentul de frică a lui Isus din timpul agoniei (Mt 26,37) și prin darul Duhului Sfânt, al fricii de Dumnezeu, care ne duc inevitabil la acel: Părinte, în mâinile tale îmi încredințez sufletul meu (Lc 25,46).

Este mai de folos să tremurăm pentru mântuirea noastră decât să stăm mulțumiți cu certitudinea ei. Sfântul Arsenie, întrebat de ce se teme de moarte după ce a trăit toată viața în pocăință, a răspuns: Tremur, dar nu numai acum în fața morții, deja de cincizeci de ani tremur și mă tem de judecata Celui Atotputernic. A trăit îndemnul inspirat de Duhul Sfânt: Cu frică și cu cutremur să lucrați la mântuirea voastră! (Fil 2,12).

Teama este o pocăință acceptată; ea purifică sufletul până în adâncul său, acolo unde nu poate pătrunde nimeni, nici chiar pocăința cea mai aspră. Poarta cea îngustă este frica de a nu fi făcut niciodată destul pentru suflet. Știința exactă duce la automulțumire, la prezumție, la lâncezeală.

Pentru ce poarta este îngustă? Oare ca să-i împiedice pe cei mulți care vor încerca să intre prin ea? Nu. Isus a spus: Am venit să aibă viață și s-o aibă din belșug (In 10,10). Dar expresia de poartă îngustă arată cât de greu îi vine omului să înțeleagă că mântuirea depinde de harul gratuit din partea lui Dumnezeu - ceea ce este imposibil pentru oameni, este posibil pentru Dumnezeu (Mt 19,26) - și de disponibilitatea omului pentru caritate față de semeni, care este Calvarul vieții; însă numai aici îl putem întâlni pe Cristos, pe Calvar, prin acceptarea crucii de fiecare zi (Mt 16,24).

Când Isus a spus că mulți vor căuta să intre și nu vor putea, a spus acest lucru nu atât în raport cu numărul locuitorilor de pe pământ, ci cu binefacerile lui Dumnezeu față de oameni. Ele sunt atât de multe și mari - harul care prisosește - încât chiar dacă din miliardele de oameni nu s-ar osândi decât doi sau trei, tot ar trebui să se spună că sunt prea mulți.

Nouă ni se cere să tremurăm pentru moartea lor, ca nimic să nu fie cu neputință la Dumnezeu, ca nimeni să nu se piardă.

Această teamă mare, față de un număr atât de mare al acelora care nu vor putea intra prin poarta îngustă, care nu-l cunosc sau se împotrivesc lui Isus, are menirea de a mări iubirea noastră până la granițele infinitului, de a ne face cât mai asemenea cu Învățătorul și de a ne ruga asemenea lui Isus de pe cruce: Tată, iartă-i că nu știu ce fac! (Lc 25,34). Amin.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire