pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul C

Duminica a XVIII-a de peste an

La temelia vieții

O cerință fundamentală a omului este siguranța. Acolo unde omul se simte în siguranță, acolo se simte fericit. Numai pe siguranță se poate clădi propria existență și toată activitatea vieții.

Din cele mai vechi timpuri a început să se înfiripeze ideea că banul, aurul, bogăția ar da siguranță vieții; cu cât ai mai mult, cu atât ești mai fericit și cu atât trăiești mai mult. Această tendință o întâlnim în legenda regelui Mia, care a salvat viața lui Sileno, prietenul zeului Dionisie. Acesta, ca recunoștință, i-a zis lui Mia: Cere-mi tot ce vrei și-ți voi da! regele Mia a zis: O zeule preabun, fă ca tot ceea ce voi atinge să se schimbe în aur strălucitor! A fost ascultat; tot ce atingea devenea aur și inima îi creștea de fericire, văzând cât de ușor se îmbogățește. Dar, flămânzind, a pus mâna pe pâine; când s-o ducă la gură, s-a prefăcut în aur. Și așa, orice aliment. Devenea cel mai bogat dintre muritori și totuși a ajuns muritor de foame. Bogăția îi scurta viața în chip rapid. Numai după rugăciuni lungi și stăruitoare a fost ascultat și zeul Dionisie i-a retras nesăbuitul privilegiu.

Omul banului este omul vechi, al nesăbuinței, al lipsei de înțelepciune. El vrea să realizeze, prin ban, o autonomie suficientă sieși, pentru a-și construi un turn de fildeș, pentru a fi sieși destin și țintă finală, să dispună de libertate absolută în așa fel ca să nu mai aibă trebuință nici de Dumnezeu și nici de oameni. Oare nu cu toate bogățiile lumii a încercat Satana să-l seducă pe Isus în pustiu? (cf. Mt 4,9).

Pășind pe calea autonomiei prin îmbogățire, un tânăr a venit la Isus și i-a cerut să intervină pentru o împărțire corectă cu fratele său a averii moștenite. Acesta era unul dintre acei oameni, ca și Iuda Iscarioteanul, care au văzut în Cristos Isus și în învățătura lui un mijloc de a-și construi în sine propriul destin prin avere, propria fericire. Iuda Iscarioteanul, când și-a dat seama că Isus și învățătura lui nu se potrivesc planurilor sale, îl vinde pentru treizeci de arginți (Mt 26,15). Dar când s-a convins că banul nu poate umple golul din suflet, ci din contra, i l-a mărit fiindcă și-a pierdut Învățătorul, s-a sinucis (Mt 27,3-5). Aceasta este soarta omului vechi, a aceluia care fură, înșală, trădează, omoară etc. pentru bani, pentru avere, pentru a-și asigura viața, făcând din aur un idol în inima sa.

Omul este tot mai om în măsura în care se străduie să privească tot mai mult cerul. Om, în limba greacă înseamnă antropos, adică ființa care privește în sus.

Pentru a fi oameni cu adevărat, sfântul apostol Paul ne îndeamnă să privim la cele de sus, unde este Cristos, omul nou, spre a deveni asemenea lui, cum se spune în științele naturale: adaptarea la mediu. Ursul de la Polul Nord, privind mereu zăpada albă, devine alb etc. Cine privește mereu în sus, va deveni ceresc, asemenea lui Isus.

Câțiva tâlhari au intrat într-o noapte în chilioara unui pustnic bătrân și au început să ia, fiecare ce-i cădea la îndemână. El le-a zis: Luați, dragii mei, luați tot ce găsiți! După ce au luat tot, au plecat. Într-un colț mai rămăsese ceva, pe care hoții nu-l observaseră. Pustnicul i-a strigat să se întoarcă și le-a zis: Fiilor, luați-l și pe acesta! Nu l-ați observat. Eu nu trebuie să am nimic în clipa în care mă voi prezenta la judecata lui Dumnezeu, care nu-i departe de mine, dar nici de voi. Hoții și-au zis: Cu adevărat acesta este omul lui Dumnezeu. Și i-au lăsat toate, ba au voit să-i asculte sfaturile duhovnicești, după care s-au convertit și au aflat siguranța vieții trăind în virtute.

Bunurile pământești, după cum sunt un semn al iubirii divine față de om, tot așa trebuie să fie un semn al iubirii dintre oameni.

Isus n-a intervenit în favoarea acelui tânăr care l-a rugat să-i spună fratelui său să împartă averea cu el, știut fiind faptul că această reglementare era prevăzută de Legea lui Moise. Cu atât mai mult cu cât Isus a venit să desăvârșească Legea, punând în evidență, nu litera, ci spiritul Legii: iubirea. Dacă îți ia cineva cămașa, lasă-i și mantaua (Mt 5,40). Nici o jertfă nu-i prea mică atunci când este vorba de a câștiga un suflet. Dreptatea este o lege morală, dar dreptatea creștină izvorăște din caritatea divină care mântuiește, nu cerând dreptul, ci dăruind. Ți s-a arătat, omule, tot ceea ce Dumnezeu cere de la tine: să practici dreptatea, să iubești milostivirea, să umbli cu smerenie în fața Dumnezeului tău (Mih 6,8), fiindcă, așa cum spune apostolul Paul, Dumnezeu i-a mântuit pe oameni ca să-și arate dreptatea în timpul de față, cu scopul de a se arăta drept și dătător de dreptate celui care are credință în Isus Cristos (Rom 3,26). Dreptatea lui Isus este altfel decât dreptatea lumii de a da fiecăruia ce este al său. Dreptatea sa este aceea de a da fiecăruia caritatea pe care a primit-o de la Duhul Sfânt, iubirea pe care el a revărsat-o în inimile celor botezați, adică de a da fiecăruia ceea ce este al lui Dumnezeu. Pentru aceasta insistă Conciliul Vatican II: călăuziți de lumina evangheliei... și plini de caritatea creștină, (trebuie) să caute (fiecare creștin) mai presus de toate și în toate dreptatea împărăției lui Dumnezeu (AA 7).

Tot atunci, sau poate mai înainte, circula un exemplu cu alți doi frați care au avut de rezolvat aceeași problemă de moștenire între ei, dar au găsit soluția cea mai potrivită bazată pe caritate. Se spune că acești doi frați stăpâneau în Ierusalim porțiunea de teren pe care avea să se clădească templul de mai târziu. Unul era căsătorit, altul nu; cel căsătorit avea mai mulți copii. Amândoi lucrau același teren și la seceriș își împărțeau recolta frățește, dar până la treieriș, snopii rămâneau pe câmp. În timpul nopții, fratele necăsătorit se trezește și se gândește: Eu sunt singur și nu am trebuință de prea multe, pe când fratele meu are soție, are copii, are necazuri... Nu se cuvine să iau recoltă cât și el. S-a sculat, s-a dus la câmp și a mutat un număr de snopi în grămada fratelui său. Fratele căsătorit se trezește și el în miez de noapte și își zice: Fratele meu este singur și mai necăjit ca mine; el nu are pe nimeni care să-l ajute. Cred că ar fi bine să-i fiu și lui de ajutor, dându-i ceva mai mult din recoltă. De acord cu soția, s-a sculat, a mers la câmp și a mutat un număr de snopi în grămada fratelui. A doua zi fiecare se mira că ambele girezi erau egale. În noaptea următoare au făcut același lucru, dar a doua zi egalitatea persista. A treia noapte s-au întâlnit cu snopii în brațe, pentru a-i duce la celălalt. Așa s-a dezlegat misterul grămezilor egale provenite din caritatea reciprocă. Pe acest pământ al carității s-a clădit templul, casa lui Dumnezeu, casa iubirii, sau, așa cum va spune Isus: Casa Tatălui meu (Lc 2,49).

Dacă dragostea, iubirea moștenită prin sânge, nu rezolvă problemele de litigiu dintre frați, intervențiile străine sunt aproape inutile. Rezolvarea pe care o dă Codul civil, legea juridică, este, de cele mai multe ori, o prelungire a dușmăniei, o agonie de ani de zile a iubirii, fiindcă ceea ce nu rezolvă iubirea, nu constituie adevărată dreptate.

Menirea bunurilor materiale este de a întări iubirea dintre oameni. Cine le adună cu alt scop se aseamănă cu nebunul din evanghelie (Lc 12,20). Dacă trenul este făcut să meargă pe șine, în zadar s-ar chinui cineva să-l învețe să meargă pe asfalt. Tot așa și cu bunurile materiale, dacă nu merg pe drumul lor trasat de Creator, pe drumul carității, nu pot aduce niciodată adevărata fericire.

Se spune despre Cretes din Teba că, fiind foarte bogat și vrând să meargă la Atena pentru a deveni filozof, ca nu cumva averile să-i fie o piedică în calea înțelepciunii, a vândut totul și prețul l-a aruncat în mare, ca să nu fie ispitit la întoarcere să-l ceară de la datornici. Aruncând aurul în mare, Cretes a zis: Scufundați-vă în adâncul mării, voi pofte rele! Vă arunc în adâncuri de teamă să nu mă aruncați voi pe mine acolo.

Creștinul adevărat își aruncă bunurile sale în sânul săracului, bine știind că nu va avea de unde să primească înapoi, dar își face acea comoară în cer, așa cum spune Isus, pe care hoții nu o fură, moliile nu o rod și rugina nu o macină (Lc 12,33).

Pe lespedea de piatră a unui mormânt stă scris: Aici zace Zgârcea Zgârcilă care toată viața a adunat, ca să nu-i scadă; de aceea toate le-a înmulțit; dar moștenitorii recunoscători toate le-au împărțit. Sunt cuprinse toate cele patru operațiuni matematice; zgârcitul se chinuie toată viața cu trei, moștenitorii numai cu una, cu împărțirea. Așa se întâmplă cu cel care își adună comori - spune Isus - dar nu se îmbogățește în Dumnezeu.

Unde ne este comoara, acolo ne este și inima.

Unde?

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire