pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul C

Duminica a XVI-a de peste an

Partea cea mai bună

Problema pe care și-o pun sufletele sincere în fața propriei conștiințe și a lui Dumnezeu este aceasta: Ce este cel mai bine de făcut pentru a-mi mântui sufletul?

Pentru că Isus a spus Martei că Maria, sora ei, a ales partea cea mai bună, să alegem și noi din fiecare lectură de la Liturgia cuvântului de azi partea cea mai bună, adică pe aceea care ne apropie cel mai mult de Dumnezeu Tatăl, de Fiul și de Duhul Sfânt, de izvorul fericirii veșnice.

Mulți comentatori ai Sfintelor Scripturi văd în cei trei tineri care au apărut lui Abraham (numele semnifică tată al unei națiuni) la stejarul Mambre, prima manifestare a celor trei persoane din Dumnezeu, căci, deși erau trei, Abraham îi numește ca pe unul singur - Domnul -, fiindcă toți trei aveau aceeași înfățișare tinerească, aceeași voință, aceeași știință, aceeași putere, iubire etc. toți trei fac aceeași făgăduință: Când vom veni peste un an, Sara, soția ta, va avea un fiu. (Sara înseamnă prințesă, mamă de popoare și regi).

Abraham a câștigat bunăvoința celor trei tineri, adică a Domnului, prin ospitalitatea sa generoasă, dând din bunurile materiale cu toată căldura inimii.

A da, a dărui, a oferi cu toată dragostea constituie o virtute - milostivirea - care îl apropie pe om de Dumnezeu Tatăl, care nu se lasă întrecut în dărnicie, dă lui Abraham nu numai un fiu, pe Isaac (numele înseamnă Dumnezeu râde - cf. Monumenta linguae dacoromanorum - genesis, pag. 346), nu numai ploaie și soare celor buni și celor răi (cf. Mt 5,45), ci, prin darul său făcut patriarhului, oferă în fapt pe propriul său Fiu, ca prin el să dea lumii întregi mântuirea.

Revelația confirmă că tot darul desăvârșit, partea cea mai bună, vine de sus, de la Tatăl luminilor (Iac 1,7); Tob 4,19). Acela care își deschide inima către darul Tatălui devine capabil, la rândul său, de o generozitate autentică și are menirea de a-l dărui, chiar datoria, fiindcă Tatăl și-a dat sufletul pentru noi, adică pe Fiul, de aceea și noi suntem datori să ne punem sufletul pentru frați (1In 3,16). Suntem conștienți de această datorie? Oare dacă Isus ne-ar spune ca femeii samaritene: Dacă ai cunoaște darul lui Dumnezeu, nu l-am cere cu toată insistența? Cine îl primește pe Fiul, îl primește pe Tatăl și pe Duhul Sfânt, fiindcă în el sunt ascunse toate comorile înțelepciunii și ale științei lui Dumnezeu (Col 2,3), toată bogăția Tatălui: cuvinte și fapte, puterea de a judeca și de a da viață, de a da nume, slavă, iubire etc. toate au fost date lui Isus (cf. In 1,44; 17). Ca recunoștință față de iubirea Tatălui (cf. In 15,10), Isus se dăruiește total pe sine: își dă viața (Mt 20,28); el, fiind adevărata pâine cerească dăruită de Tatăl, își dă trupul său pentru viața lumii (In 6,32). Acesta este trupul meu dat pentru voi. Și nu numai atâta, dar pentru faptul că s-a dăruit ca jertfă pentru viața lumii, are dreptul de a dărui pe Duhul făgăduit (Fap 2,33), darul lui Dumnezeu prin excelență (Fap 8,20; 11,17). Îmbogățiți cu aceste daruri încă de pe acest pământ, în chip tainic dar real, trăim deja viața veșnică, viața cea nouă, darul gratuit din partea lui Dumnezeu (Rom 6,23), adică preludiul vieții îngerești (Mt 22,30).

Datoria noastră de a dărui nu trebuie să constituie un act comercial - do ut des = îți dau ca să-mi dai -, sau de simplă filantropie, ci un act cu adevărat religios, deoarece trebuie să-și capete valoarea reală din aceea că vine în contact direct cu Dumnezeu însuși, cu caritatea sa; de aceea cel care are milă de sărman, împrumută Domnului și el îi va răsplăti fapta bună (Prov 19,17). Numai așa se creează un drept la răsplată (Ez 18,7 ș.u.) și la iertarea păcatelor (Dan 4,24; Qoh 3,30), numai așa echivalează cu o jertfă oferită lui Dumnezeu (Qoh 25,2) și asigură o comoară în cer (Qoh 29,12). Prin Cristos, darul nostru își capătă un nou sens și o valoare deosebită: Ceea ce ați făcu unuia dintre aceștia mici, mie mi-ați făcut (Mt 25,31-46); îi facem lui care, bogat fiind, s-a făcut sărac, ca prin sărăcia lui să ne îmbogățim (2Cor 8,9), să ne îmbogățim cu plinătatea lui Dumnezeu, adică cu învierea lui Cristos, cu fericirea veșnică a Tatălui, cu toată iubirea Duhului Sfânt. Pentru aceasta se întreba apostolul Ioan: Cum ar putea să rămână dragostea lui Dumnezeu în acela care își închide inima față de fratele său care este în nevoie? (1In 3,17; Iac 2,15).

Abraham a dat și a dobândit un fiu pe pământ, un moștenitor prin care se vor binecuvânta toate neamurile pământului (Gen 18,18). Dăruind vei dobândi. Creștinul care dă câștigă pe Fiul lui Dumnezeu, pe Tatăl însuși, pe Duhul Sfânt și viața veșnică. Ce parte poate fi mai bună?

Sfântul Paul spune (lectura a II-a) că acum se dezvăluie misterul ascuns de secole și la cunoașterea lui ajung sfinții zilelor noastre, toți acei care se bucură în suferințele lor, completând ceea ce a lipsit pătimirilor lui Cristos. Oare opera mântuirii nu a fost desăvârșită? Mai trebuie completată cu ceva din partea omului? De ce spune apostolul Paul că suplinește în trupul său ceea ce a lipsit pătimirilor lui Cristos? Poate fi ceva desăvârșit și totuși să aibă lipsuri? Opera mântuirii înfăptuită de Cristos este desăvârșită tocmai pentru că în ea a fost prevăzută și partea noastră de contribuție, că ne-a făcut cooperatori cauzali ai operei sale, de aceea spune sfântul Petru că în nimeni altul nu este mântuire, fiindcă nu este sub cer un alt nume dat oamenilor în care trebuie să ne mântuim pe noi (Fap 4,12; 3,31).

Ce a lipsit suferințelor lui Isus și poate fi completat acum și oricând de fiecare creștin, asemenea apostolului Paul? Acea cruce zilnică, acea părticică din crucea lui Isus despre care Mântuitorul a spus: Cine vrea să vină după mine, să-și ia crucea și să mă urmeze (Mt 16,24). Acei care își înțeleg partea lor de cruce prevăzută în opera lui Isus, repartizată prezentului, sunt cei care înțeleg rostul revelator al suferinței - suferința revelează iubirea - revelează și actualizează trecutul în prezent precum că nimeni nu are o iubire mai mare ca aceasta, ca a Fiului lui Dumnezeu care își pune viața pentru noi, confirmă în prezent ceea ce Isus a spus: Trebuia să pătimească toate acestea Cristos și așa să intre în slava sa (Lc 24,26), a pătimit ca să ne dea o parte pe care să o primim și noi, a pătimit ca să dea valoare pătimirii noastre și așa cum el a intrat în slava sa, la fel și noi, să-l putem urma în slavă, fiindcă această dovadă a iubirii prin pătimire constituie partea cea mai bună pe care Fiul o oferă Tatălui, constituie dovada supremă a împlinirii voinței sale: revelația iubirii supreme. Din acest motiv Isus simte o trebuință continuă de oameni care să-l urmeze până pe Calvar, spre a dovedi în prezent, în mod vizibil, atotputernicia iubirii dătătoare de viață. Cel ce-și duce crucea îl re-prezintă azi pe Cristos ca mântuitor al lumii.

Marta l-a primit pe Isus în casă (lectura a III-a), dar Maria a ales partea cea mai bună.

Am arătat deja că partea cea mai bună este Domnul sub chipul celor trei tineri: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, parte care se dobândește prin ascultarea cuvântului divin.

Marta îi slujea lui Isus, se străduia pentru multe, dar Maria ne arată cum să primim și cum să păstrăm partea cea mai bună: contemplând înțelepciunea divină, ascultând și păstrând în inimă revelația divină.

Rugăciunea contemplativă este partea cea mai bună a rugăciunii care deseori duce la extaz, la acea stare în care sufletul nu are nimic de spus, ci ascultă și se bucură, stare în care poate spune cu mireasa din Cântarea Cântărilor: Regele m-a dus în cămările sale: ne vom veseli și ne vom bucura de tine. Flori pe câmp s-au arătat și a sosit vremea cântării. Smochinul își dezvăluie mugurii și florile de vie parfumează văzduhul (1,3; 2,12-13). Aprecierea supremă: Iubitul meu e alb și rumen, între zeci de mii este întâiul. Capul lui, aur curat; părul lui, păr ondulat. Trandafir mirositor sunt obrajii lui; buzele lui la fel cu crinii roșii; brațele sunt drugi de aur cu topaze împodobite; stâlpi de marmură sunt picioarele lui, pe temelie de aur așezate (id. 5,10-15). Contemplația miresei este tradusă într-o viziune pământească, dar sfântul Paul, răpit până în al treilea cer, a văzut frumuseți de neimaginat și a auzit cuvinte de nespus (2Cor 12,4).

Noi credem că ne rugăm bine când îi spunem lui Dumnezeu cuvinte frumoase, din formulări personale sau împrumutate de la alții, credem că ne rugăm când spunem multe, când argumentăm lui Dumnezeu ca unui ignorant, deși Isus ne-a avertizat că nu acestea sunt partea principală (Mt 6,7), ci rugăciunea prin excelență constă în a asculta, în a medita, în a se lăsa vrăjit de frumusețea, înțelepciunea și iubirea cuvântului divin. Dacă nu ne rugăm cum trebuie, este semn că nu știm să ascultăm și nici să păstrăm în inimă cuvântul Domnului.

Deschide-mi, Doamne, urechile ca să te aud; deschide-mi inima ca să-ți primesc cuvântul și sunt sigur că în ziua de apoi mi se vor deschide ochii sufletului și te voi vedea așa cum ești! Amin.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire