pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul C

Duminica a XV-a de peste an

În căutarea aproapelui

Cât timp trăim pe acest pământ, trebuie să-l căutăm mereu pe Dumnezeu.

Oricât l-am găsi prin creație, revelație, filozofie și știință, prin oamenii care sunt chipul și asemănarea sa (Gen 1,26), mai rămâne încă mult de căutat până îl vom găsi definitiv, total, pentru a-l vedea așa cum este (1In 3,2).

La fel este cu iubirea: cât timp trăim, trebuie s-o căutăm și să ne-o însușim mereu. Oricât am găsi-o, mai rămâne încă mult de căutat, de găsit și de însușit. Problema se pune în felul următor: care este calea spre iubire, ca prin ea să-l găsim pe Dumnezeu și viața veșnică? Să căutăm răspunsul în Liturgia cuvântului de azi!

Prima lectură (Dt 30,10-14) ne arată drumul spre noi înșine; legea divină este scrisă de Dumnezeu în inima noastră. Grecii, preluând învățătura lui Socrate, spuneau: Gnoti se auton - Cunoaște-te pe tine însuți! Cine se cunoaște pe sine cu adevărat, se smerește, recunoaște măreția Creatorului și-l numește Tată, îl iubește din toată inima și din tot sufletul, mulțumindu-i că l-a făcut o creatură atât de minunată. Tatăl și-a pus amprenta iubirii sale în fiecare om. O cunoaștem? Cineva a spus: Cine nu-l găsește pe Dumnezeu în propria inimă, nu-l poate găsi nici în rai, chiar dacă l-ar căuta o veșnicie cu lumânarea aprinsă în amiaza mare. Sfântul Augustin, când l-a descoperit pe Dumnezeu în inima sa printr-o convertire definitivă, spune că Dumnezeu este mai strâns unit cu firea omului decât este unit trupul cu sufletul. Prima lectură ne cere și nouă această convertire totală, să ajungem la cunoașterea de noi înșine chiar prin analiza anatomică, psihologică și spirituală a rațiunii. Prin această cunoaștere ajungem la iubirea lui Dumnezeu care este atât de strâns unită cu firea noastră; iar iubirea noastră față de noi înșine va izvorî din iubirea cu care el ne-a creat.

Lectura a II-a (Col 1,15-20) ne arată calea spre semenii noștri, spre ceilalți oameni. Îi cunoaștem? Cine este aproapele meu?

Toate au fost create prin Cristos (In 1,3). Întreaga creație are o valoare unică, ea, normal, întrecând în valoare pe cea individuală. Valoarea individului se naște tot din valoarea întregului. Valoarea întregului neam omenesc, pe care noi suntem chemați să o cunoaștem în lumina credinței, este ascunsă în Cristos; el este capul întregului. Cunoscând capul, cunoaștem întregul. Omul capătă valoare individuală numai în măsura în care caută să se încadreze în tot, ca să fie cât mai strâns unit cu capul. Își pierde orice valoare acela care se exclude din tot și caută să facă din sine un cap care știe toate și nu are trebuință de nimeni.

Întreg Noul Testament urmărește integrarea omului în valoarea totală a creației. Astfel, rugăciunea lui Isus ca toți să fie una (In 17,21), porunca nouă a iubirii (In 13,34), înființarea sfintei Euharistii (Mt 26,26-27), parabola bunului păstor (In 10,1-21) și a viței de vie (In 15,1-7), precum și judecata universală (Mt 25,31-46), iar imaginea împărăției lui Dumnezeu, descrisă de Apocalips (22,1-21), apare atât de frumoasă tocmai din valoarea unică a întregului. Efortul nostru trebuie să constea, nu numai dintr-o luptă continuă de a nu ne desprinde de tot, de întreg, ci de a-i menține pe toți cât mai strâns uniți cu capul, cu Isus, spre a ne menține în dubla valoare: a întregului și a individului. Valoarea individuală apare din capacitatea personală de a fi liant în întreg.

Lectura a III-a (Lc 10,25-37) ne arată că Isus este calea spre viața veșnică, spre Dumnezeu. Capul merge întotdeauna înainte.

Tragem puțin folos din parabola samariteanului milostiv datorită faptului că ne-ar plăcea să fim ca el, samariteni milostivi, dar nu ne place nici să ne gândim că ar fi posibil să ajungem în postura victimei, a omului căzut în mâinile tâlharilor. Ne place să fim considerați binefăcători, dar nu ne place să ne recunoaștem victime ale diavolului, ale patimilor din noi, robi ai averii și ai onorurilor etc. Pentru cei care s-au atașat atât de mult de toate aceste lucruri lumești, care și-au făcut chiar un zeu din pântecele lor, cum spune sfântul Paul (Fil 3,19), Isus spune că nici nu se mai roagă (In 17,9).

Dat fiind faptul că acela care pune întrebarea ispititoare este un învățător al Legii, unul mândru de știința sa și de poziția pe care o ocupă în lume, Isus nu intenționează să-i dea o lecție de iubire, fiindcă o cunoștea, ci de umilință, pe care nu o avea, ca să ajungă la trăirea iubirii în adevăratul ei sens teologic, de legătură cu Dumnezeu și numai apoi cu lumea.

Dat fiind faptul că învățătorul Legii își formulează întrebarea în acești termeni: Și cine este aproapele meu? Isus îi dă răspunsul prin parabola umilinței. Problema nu este pentru cine sunt eu aproapele, binefăcătorul, salvatorul, mântuitorul, ci: Cine este aproapele meu, adică cine este salvatorul, binefăcătorul, mântuitorul meu. Care este binele pe care mi-l face acum, sau mi l-a făcut mai înainte, sau mi-l poate face de acum încolo! Cu ce măsură îi voi răsplăti?

Samariteanul este cel care trebuie căutat, în care trebuie pusă speranța; el este cel care poate salva viața, poate mântui.

Acest samaritean milostiv este Isus, el mântuiește pe gratis, spală și unge rănile, pune pe animalul său și duce la spital, el plătește și răsplătește la întoarcere, merge să caute și pe alți nenorociți căzuți în mâinile tâlharilor - Mai am și alte oi pe care trebuie să le aduc (In 10,16), el dă viața cea nouă și în ziua de apoi îi va recunoaște pe toți ai săi după speranța pe care și-au pus-o în el.

Dat fiind faptul că samariteanul - Isus - ne este dătătorul vieții celei noi, ca început al vieții veșnice care ne va face ca îngerii cerului (Mt 22,30), datoria noastră este de a-l iubi fără măsură, fiindcă binele făcut este infinit, dobândit cu prețul unei smerenii infinite, fără a ține cont de egalitatea sa cu Dumnezeu, s-a făcut om, a luat înfățișarea de rob și de blestemat să moară pe lemnul crucii; Isus s-a făcut cu adevărat un samaritean, fiindcă aceștia, samaritenii, erau socotiți de evrei drept condamnați, excomunicați, excluși din rândul poporului ales etc. Oare nu așa a fost socotit Cristos? Dacă el s-a smerit, fiind capul nostru, înțelepciunea smereniei noastre trebuie să-și aibă izvorul în cap. Trebuie să recunoaștem că suntem simpli oameni, că am căzut în mâinile tâlharilor prin orice păcat, că suntem inconștienți de gravitatea păcatului, că desprinzându-ne de întreg, de trupul mistic al lui Isus, rămânem, ca nenorocitul din parabolă, fără nume, fără rude, fără patrie, fără apărare etc. Cel care se smerește, găsește în orice necaz sau nenorocire un samaritean milostiv în orice om, fiindcă Isus ni se descoperă prin oameni, tocmai spre a da mai mare valoare întregului trup mistic, spre a mări împărăția lui Dumnezeu. Nu este iubire fără smerenie și nici smerenie adevărată fără iubire, deoarece cel care vrea să fie cel dintâi samaritean milostiv asemenea lui Isus - trebuie să fie slujitorul tuturor (Mt 20,27).

Această interpretare, pe care am dat-o lecturilor de azi, este conformă cu învățătura patristică a Bisericii și mai ales a marelui Origene. Acesta spune că omul care se cobora era Adam; Ierusalimul este paradisul ceresc; Ierihonul este lumea; tâlharii sunt puterile vrăjmașe ale iadului; preotul este Legea lui Moise; levitul reprezintă profeții; samariteanul milostiv este Cristos; hanul care primește pe toți cei care vor să se vindece este Biserica; cei doi dinari sunt Tatăl și Fiul; hangiul este păstorul Bisericii; vinul și uleiul pus peste răni este Duhul Sfânt mângâietorul. Faptul că samariteanul făgăduiește că se va întoarce, arată cea de-a doua venire a lui Isus pe norii cerului cu mărire și slavă la sfârșitul lumii (Hom in Lc 34).

Isus s-a smerit și s-a pus în postura samariteanului, arătând prin aceasta că nimeni nu trebuie disprețuit, nici un om nu trebuie înjosit, fie el oricât de rău, nu trebuie neglijat, abandonat, fiindcă atâta timp cât mai există în el o licărire de viață veche, poate primi viața cea nouă, păstrează în sine capacitatea ca prin cuvântul lui Dumnezeu să înfăptuiască lucruri mari (lectura I-a). Valoarea individuală își va primi răsplata la a doua venire - când mă voi întoarce îți voi plăti tot, din valoarea globală, care va fi izvorul fericiri veșnice.

Îndemnul lui Isus - Mergi și fă și tu la fel -, în primul rând este un îndemn de a fi un alt samaritean prin smerenie, ca iubirea să poată fi legătura desăvârșirii trupului său mistic.

Fiindcă Domnul a privit la smerenia slujitoarei sale (Lc 1,48), să o rugăm pe preacurata să ne facă și pe noi cât mai asemenea cu Isus, blânzi și smeriți cu inima. Amin.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire