pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul C

Duminica a XIII-a de peste an

Numai profet?

Zvonul că Isus este unul dintre marii profeți de odinioară făcea să se înrădăcineze tot mai mult convingerea că a venit Ilie sau că ar fi înviat Ioan Botezătorul, ori altul dintre ei. În acest sens Iacob și Ioan îi cer Mântuitorului să se comporte ca Ilie care a făcut să coboare foc din cer și să-i nimicească pe preoții păgâni ai zeului Baal (1Rg 18,40), iar acum samaritenii merită aceeași pedeapsă, după părerea lor. Isus vrea să le demonstreze că este mult mai mult decât profetul Ilie sau oricare altul.

Elizeu, pentru a fi profet, renunță la bogăție pentru a începe o altă meserie. Evreii aveau școli pentru a învăța meseria profetică. Isus nu-și schimbă meseria de tâmplar în cea de profet, el trebuie să demonstreze că însăși această meserie umilă face parte din misiunea sa mai mult decât profetică, de slujitor al lui Iahve (Zah 3,8), de dăruire totală pentru această slujire care nu aduce nici un beneficiu material, ci din contra, cere o lepădare totală chiar și de strictul necesar, precum este piatra pentru a-și rezema capul (Mt 8,20). Cine alege renunțarea la tot, acela este cel mai aproape de Dumnezeu; renunță la tot acela care alege să facă în toate voința lui Dumnezeu și nu pe cea proprie. Isus renunță să apară egal cu Dumnezeu și alege starea sclavului (Fil 2,7) care nu are nici măcar dreptul de a gândi altceva decât ceea ce gândește și voiește stăpânul său.

Când Ilie l-a chemat pe Elizeu, acesta i-a zis: Lasă-mă să merg și să sărut pe tatăl și pe mama mea și apoi voi veni după tine. Și i-a permis, fiindcă până la venirea lui Mesia mai era timp. Chemarea unui om, chiar la o misiune oricât de înaltă, suferă amânare, dar chemarea lui Isus adresată oricărui om, nu, fiindcă timpul s-a împlinit: Lasă morții să-și îngroape morții lor, dar tu mergi și vestește împărăția lui Dumnezeu.

Problemele împărăției întrec pe cele ale familiei. Acela care cere ruperea relațiilor de familie stabilite de natură prin sânge este mai mult decât om sau profet. Cine poate cere oare ceea ce a cerut Isus de la oameni, afară de Dumnezeu singur? Dacă cineva vine la mine și nu urăște pe tatăl său și pe mama sa și pe femeia și pe copil și pe frați și pe surori, chiar și viața sa, nu poate fi ucenicul meu (Lc 14,26).

O poveste indiană spune că un cerșetor aștepta la o margine de drum cu mâna întinsă spre trecători, dar nimeni nu-l lua în seamă. Deodată vede în zare cum se apropie tot mai mult caleașca regală. Capul i s-a umplut de idei roze. Desigur, se aștepta să primească o pomană împărătească, menită să-l elibereze pentru mult timp de starea smerită de cerșetor. Când trăsura a ajuns în dreptul lui, regele a scos mâna din cupeu și i-a zis: Ce-mi dai? Sărmanul cerșetor, rămas uimit și mut, a băgat mâna în desagă, a luat un bob de grâu și i l-a dat. Toată ziua a rămas trist. Seara, când și-a răsturnat desaga, printre boabele mărunte a găsit un bob de aur. Atunci a început să plângă și să spună cu durere: De ce am fost oare atât de zgârcit? De ce am fost atât de orb? De ce nu i-am dat un pumn de boabe? De ce nu i-am dat tot ce aveam în desagă? Acum aș fi fost atât de bogat! Regrete tardive.

Dumnezeu cel infinit de bogat, Isus în care Tatăl a ascuns toate comorile (Col 2,3) ne cere totul, nu că ar avea trebuință de nimicul nostru, dar ca să ne schimbe total într-o ființă nouă în care să poată pune, ca în Isus, toate comorile înțelepciunii și ale științei. Să nu fim zgârciți, ca să nu regretăm mai târziu în zadar.

Nici un om nu se poate mântui pe sine, fiindcă prin păcat tot omul devine robul Satanei. Din această robie poate mântui numai acela care n-a fost, nu este și nici nu poate fi niciodată în starea păcatului. Isus afirmă clar că el a venit să mântuiască sufletele oamenilor. Profeții îndreptau oamenii spre Dumnezeu, ca să fie mântuiți. Isus îi mântuiește. De aceea se scandalizau fariseii și bătrânii poporului că Isus, om fiind, îndrăznește să ierte păcatele, să-i mântuiască pe oameni de sub jugul Satanei (Mt 9,2-6), de aceea, răstignindu-l, îi cer să se mântuiască pe sine așa cum a mântuit pe alții (Mt 27,39-44). Rătăceau, fiindcă nu știau Scripturile și nu cunoșteau puterea lui Dumnezeu de a-i mântui pe oameni prin oamenii creați după chipul și asemănarea sa (Gen 1,26) deci cu capacitatea de a primi puterea de a mântui, cum spune Isus ucenicilor: Cărora le veți ierta păcatele, vor fi iertate (In 20,23). Isus este mai mult decât profet, este Fiul lui Dumnezeu făcut om, are în mâna sa toată puterea în cer și pe pământ (Mt 28,18), poate să ierte, vrea să ierte și vrea să împartă oamenilor puterea iertării, ca ei să învețe să ierte. Omul, ca Iacob sau Ioan, vrea să coboare foc din cer și să nimicească, fiindcă uită de chipul și asemănarea omului cu Dumnezeu. Omul nu știe ce este viața, nu-i cunoaște valoarea și nu o prețuiește.

Mari au fost profeții, dar nici unul dintre ei nu a putut spune că acelora care îi vor urma, le vor da ca răsplată împărăția cerurilor. Te voi urma, Doamne, dar... Isus nu admite nici un dar, el spune categoric: Cine vine după mine și se uită înapoi, nu este vrednic de împărăția lui Dumnezeu.

Dacă noi suntem chemați pentru a ajunge la împărăția lui Dumnezeu, trebuie să ne conformăm viața cu Cristos, spre a realiza plinătatea vieții sale în noi, cerându-ni-se să renunțăm la bucuriile strict necesare de pe pământ și la legăturile cele mai legitime, dacă nu stau ca un obstacol în calea realizării vieții celei noi, cu atât mai mult să renunțăm la cele păcătoase. Viața cea nouă, care ne vine numai de la Cristos, trebuie să dea sens vieții altora, celor din jur. Un înțelept budist spune o poveste; a făcut o călătorie în iad și în rai. Totul era la fel, splendid, mesele întinse ca la cel mai bogat ospăț, aceleași feluri de mâncare și băutură etc. Felul de a mânca era din Orientul îndepărtat: fiecare trebuia să ia mâncarea din farfurie cu două bețișoare lungi. Cei din iad luau mâncarea din farfurie, dar fiindcă bețișoarele erau foarte lungi, până să o ducă la gura proprie, o scăpau și iar o reluau și, fiindcă în loc să se sature mai mult flămânzeau, se înfuriau, fiecare pe sine și pe cei din jur. În rai, deși trebuiau să servească masa cu aceleași bețișoare lungi, mâncau pe săturate și se veseleau de mai mare dragul. Cum? Fiecare lua cu bețișoarele mâncarea și o oferea vecinului de vizavi. De aceea, spune sfântul Petru despre Satana că umblă ca un leu turbat, răgând și căutând pe cine să înghită și nu se satură niciodată, fiindcă a pierdut sensul unic al vieții care duce numai la iubire.

Isus caută să ne dovedească faptul că el este mai mult decât profet, ca noi să înțelegem că suntem mai mult decât simpli muritori și sensul vieții noastre trebuie să fie unic, spre iubire. Cristos ne-a eliberat de păcat și de moarte ca să rămânem liberi, chiar dacă trăim în trup, îmbrăcați în carne și oase. Liber însă este numai acela care iubește pe aproapele său și fuge de păcatele cărnii (lectura a II-a), fiindcă numai acesta îl poate avea pe Duhul Sfânt. Isus ne-a asigurat că Tatăl ni-l va da când îl vom cere (Lc 11,13) și numai el ne poate vărsa iubirea adevărată în inimi (Rom 5,5).

În evanghelia de azi vedem cum Isus pune un accent deosebit pe renunțarea la egoism și orgoliu. Samaritenii s-au mâniat că Isus se îndrepta spre Ierusalim, socotind, în mândria lor, că Isus le aduce un afront plin de dispreț față de templul lor de pe muntele Garizim. Nu mai puțin orgolioși în atitudinea lor de ucenici ai Domnului, Iacob și Ioan se mânie că samaritenii nu-l primesc pe Învățătorul lor și implicit, nici pe ei. Numai Isus, cunoscându-și sensul vieții, rămâne liniștit, afirmând clar că n-a venit să nimicească pe cineva, ci să mântuiască pe toți.

Orgoliul se transformă întotdeauna în furtună și foc. Cuvântul Domnului constituie arta divinei înțelepciuni. Primind cuvântul Domnului și păstrându-l în inimă, asemenea preacuratei Fecioare Maria (Lc 2,19), el aprinde focul iubirii, care nimicește păcatul și moartea, dar salvează chipul și asemănarea cu Dumnezeu din om.

Doamne, aprinde-ne de focul iubirii tale cerești, ca să fim mântuiți și să devenim mântuitori pentru cei din jurul nostru. Amin.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire