pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul C

Duminica a XI-a de peste an

Crimă și iertare

Părintele Lagrange, renumit comentator al Sfintelor Scripturi, a spus că ar trebui să renunțăm la orice comentariu asupra episodului evanghelic de azi, fiindcă nu putem face altceva decât să citim și să plângem. Să plângem de bucurie că Dumnezeu este iubire (1In 4,16) și îndurare.

Prima și a doua lectură ne arată ce crimă, cât de mare este răutatea păcatului de moarte. Regele David recunoaște cu durere: Am păcătuit înaintea Domnului, adică împotriva iubirii care i-a dat atâtea lucruri de valoare: viață, demnitate regală, bogății, sănătate, femei și copii, victorii asupra dușmanilor etc. Sfântul apostol Paul spune: Am fost răstignit cu Cristos și nu mai sunt eu acela care trăiesc, ci Cristos trăiește în mine, adică păcatele mele și chiar eu însumi în totalitate nu sunt decât păcat, am fost cauza răstignirii lui Isus; păcatul duce la pierderea propriei vieți - nu mai trăiesc eu -, și, ca să pot totuși trăi, am trebuință de o viață nouă în totalitate care să cuprindă întreaga mea ființă; aceasta este viața lui Cristos. Cine nu o acceptă, nu mai trăiește, este mort. Păcatul aduce moartea propriei vieți impregnate de egoism și harul ne dă viața cea nouă prin care ne asemănăm cu Dumnezeu.

Dacă sfântul Bonaventura spunea: Sufletul în haina harului sfințitor este atât de frumos încât, dacă l-am vedea, am muri de fericire, sfântul Vincențiu Ferrer ține să scoată în evidență partea negativă și spune: Prin păcatul de moarte sufletul se schimbă în chipul și asemănarea Satanei, devenind atât de urât încât, dacă l-am vedea, am muri de groază. Avea dreptate sfântul Ioan Gură de Aur că păcătoșii sunt morți, cu toate că parcă trăiesc. Greșelile cine le va putea pricepe? se întreba regele David. Nici mintea omenească, ba nici chiar îngerii, nici osândiții și nici diavolii nu le pot înțelege gravitatea. Osândiții simt pedeapsa din plin pentru păcatele lor, dar gravitatea nu le-o pot înțelege, este un mister, este ceva care repugnă lui Dumnezeu și numai el cunoaște consecințele care se nasc din crima lezmaiestății divine.

Gravitatea păcatului se judecă după persoana vătămată, spune sfântul Toma de Aquino. Or, păcatul de moarte vatămă iubirii celor trei persoane divine: iubirii Tatălui creator, iubirii Fiului răscumpărător și iubirii Duhului Sfânt ca izvor de har și de adevăr.

Gravitatea păcatului de moarte se mai poate cunoaște și din aceea că omul poate cădea singur în acest abis al fărădelegii, ca într-o prăpastie imensă, dar nu se mai poate ridica singur. Se spune despre o fiică a regelui Augbert al Angliei că a avut nefericirea să cadă într-un păcat de moarte. Îngrozită, s-a retras într-un colț al castelului numai cu o slujitoare, unde a dus o viață de pocăință ieșită din comun, ca să-și ispășească vina; ceea ce a dus-o la o moarte prematură. Servitoarea o credea deja în rai și, stând noaptea de veghe la sicriul ei, i-a venit gândul să-i adreseze o rugă ca unei sfinte, pentru a o ajuta să ajungă și ea acolo unde se află sufletul stăpânei sale. Fiica regelui îi apare într-o stare jalnică și-i spune: Nu te ruga mie. Am păcătuit și nu am mărturisit păcatul de teamă și rușine. Am crezut că îl voi putea ispăși numai prin puterile mele. În urma acestei dezvăluiri, în camera în care s-a aflat cadavrul ei, a rămas un miros insuportabil, ca de iad.

Un fariseu numit Simon l-a invitat pe Isus la masă. Din mândrie sau de teama celor de o tagmă cu el a omis uzanța obișnuită: spălarea picioarelor musafirului, sărutul păcii și parfumul pentru cap. Pe când stăteau la masă, a venit o femeie, cunoscută de toată localitatea pentru păcatele ei, aducând un vas cu parfum de mare preț. S-a așezat la picioarele Învățătorului, a început să le sărute și să le spele cu lacrimi, apoi s-a ridicat și a turnat pe capul lui prețiosul balsam, spre mai marele scandal al gazdei și al celorlalți farisei prezenți. După ce Isus a lămurit problema prin pilda cămătarului cu doi datornici, spune despre femeie: I se iartă multe păcate, pentru că a iubit mult. Celui care i se iartă puțin, iubește puțin, iar femeii îi zice: Credința ta te-a mântuit. Mergi în pace! Simon a înțeles că Isus, citind gândurile lui și păcatele femeii, este mai mult decât profet. Dar cine să fie? El iartă păcatele și răsplătește credința cu drepturi divine. Cine poate face așa ceva, afară de Dumnezeu? Dar el este om ca toți oamenii. Simon nu știa că Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat.

Pentru iertarea păcatelor este trebuință de mâna lui Isus care să-l scoată pe om din prăpastie; pentru credință este trebuință de cuvântul lui Isus care să ridice gândurile omului în sfera supranaturală. Atât pentru ridicarea păcătoșilor, cât și pentru înălțarea sfinților, Isus a rânduit apostoli care să predice și să ierte păcatele în numele lui Dumnezeu (In 20,23).

Isus, nu numai că ridică din abisul pierzării, dar celui ridicat îi dă propria sa viață nouă, acea viață divină unită cu viața umană luată din sânul Fecioarei din Nazaret prin puterea Duhului Sfânt și nu a unui om. Aceasta este viața cea nouă, început al vieții veșnice când cei ridicați vor fi asemenea îngerilor (Mt 22,30).

Aceea care a avut nespus de mult de câștigat, prin venirea lui Isus în lume, a fost femeia, fiindcă el a înlăturat mentalitatea păgână și pe cea iudaică despre dânsa. Istoricul Herodot spune că chiar la cele mai civilizate popoare din antichitate, cum erau babilonienii, femeia era vândută la târg cu un preț de nimic; la romani era obligată să se prostitueze cel puțin o dată în viață în cinstea zeiței Venus; tracii și alte neamuri practicau poligamia, socotind că nici zece femei nu fac cât un bărbat. Valoarea femeii era aproape nulă. Tot la traci, după moartea bărbatului, femeile discutau între ele spre a afla care a fost cea mai apreciată de soț și, după ce se constata, era îmbrăcată frumos și jertfită pe sicriul lui, ca orice animal de jertfă. La cele mai multe popoare, femeia nu era soția, ci sclava bărbatului. La evrei chiar, bărbatul putea să dea carte de divorț și să-și alunge soția chiar pentru cele mai banale lucruri, precum că i-a ars mâncarea, a întârziat pe drum stând de vorbă cu altele, a îmbătrânit prea devreme; nu i se încredința educația copiilor, nu aveau dreptul să depună mărturie la proces etc. Atât de mult s-a impregnat mentalitatea păgână și iudaică în firea omului încât, mulți ani după Cristos, s-a discutat cu toată seriozitatea, chiar printre membrii Bisericii, dacă femeia are sau nu are suflet.

Isus Cristos, înălțând pe Fecioara Maria la demnitatea de mamă a lui Dumnezeu prin întruparea sa în sânul ei, a înălțat-o mai presus de îngeri și a atras după dânsa pe toate femeile din lume - binecuvântată între femei - redându-le locul de cinste din actul creației - os din oasele mele și carne din carnea mea; se va numi femeie fiindcă a fost luată din bărbat (Gen 2,23), adică egalitate perfectă.

Cristos, împărtășind orice femeie cu viața sa cea nouă, o ridică la gradul de rudenie cu Dumnezeu însuși. Pe când Isus învăța într-o casă, cineva îi spune: Iată, mama ta și rudele stau afară și vor să te vadă. El însă răspunde: Cine este mama mea și cine sunt rudele mele? Acela care face voia lui Dumnezeu îmi este mamă, frate și soră (Mc 3,33-35). Rudenia spirituală, care se obține prin actul voinței personale din împlinirea voinței lui Dumnezeu, este superioară rudeniei de sânge, deoarece aceasta se dobândește din instinct prin moștenirea involuntară a trupului, a cărnii. Or, tot ce pornește din actul spiritual al intelectului și al voinței este superior celor pornite din instincte trupești. Femeia, având minte și voință, este capabilă să înțeleagă valoarea vieții celei noi și să o voiască drept un bun suprem de unire cu Dumnezeu. Din acest motiv Isus, când a fost lăudată mama sa pentru că i-a dat viață, spune că mai fericiți sunt acei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu și-l împlinesc (Lc 11,27-28). Iată cum Isus pune accent pe actul rațional al cunoașterii și pe actul voinței de a împlini cuvântul său dătător de viață nouă.

V-am spus chiar de la începutul predicii părerea marelui exeget Lagrange asupra evangheliei de azi - ea nu se comentează, se citește și se plânge. Într-adevăr, trebuie să vărsăm multe lacrimi, fiindcă multe, prea multe chiar, dintre femeile de azi uită de demnitatea lor și se scufundă în mocirla păcatului prin libertinaj, avort, prostituție, adulter, lesbianism etc.

Pe drept, ceea ce Isus a spus femeilor din Ierusalim care plângeau în urma lui când își ducea crucea spre Calvar, se poate spune multor femei din zilele noastre: plângeți-vă pe voi și pe fiii voștri; fiindcă vor veni zile în care veți cere munților să se răstoarne peste voi (Lc 23,30). Judecata lui Dumnezeu va fi dreaptă. Nu cred că vor fi puține acelea care vor trebui să audă: Plecați de la mine, blestematelor, în focul cel veșnic! (Mt 25,41).

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire