pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul C

Duminica a X-a de peste an

Mama minunată și minunea mamelor

Lecturile de la Liturgia cuvântului de azi ne prezintă două minuni: învierea fiului văduvei din Sarepta Sidonului de către profetul Ilie și învierea fiului văduvei din Naim de către Isus, precum și o superminune, convertirea spectaculoasă a lui Saul de pe drumul Damascului, realizată de Isus înviat și înălțat la dreapta Tatălui. Minuni și superminuni care devin semne ale iubirii divine față de noi.

Unii cred că religia nu se poate ține pe picioare fără ajutorul minunilor; de aceea, ca și Goethe (poet german 1749-1832), susțin că minunea este copilul cel mai iubit al credinței.

Noi cunoaștem importanța minunilor din valoarea pe care o arată Sfintele Scripturi. Aici minunea are caracterul unui semn; nu caracter de unicitate și de extraordinar; nu are importanță că nu se repetă și este peste puterile noastre și ale naturii de a le înfăptui, ci importanța stă în aceea că îl îndreaptă pe om spre Dumnezeu, spre ținta fixată de el. Minunea are aceeași semnificație ca a unui simplu eveniment din istorie, ca a unui simplu fapt natural precum cerul roșu (cf. Mt 16,2) sau apariția curcubeului după potop (Gen 9,16), care se repetă vara după ploaie și au menirea de a descifra în ele chemarea Creatorului, fiind semnele vremii (Gen 16,3). Minunea este o chemare de a vedea mai mult decât arată realitatea ei. Ce a văzut văduva din Sarepta Sidonului în minunea învierii fiului ei? Ea însăși o spune: Acum știu că ești omul lui Dumnezeu și că adevăratul cuvânt al lui Dumnezeu este pe buzele tale. Ce a văzut mulțimea din Naim în minunea învierii fiului sărmanei văduve care plângea nemângâiată? O spun toți cei prezenți: Un mare profet s-a ridicat între noi și Dumnezeu a vizitat pe poporul său. Ce a văzut Biserica primară în superminunea de pe drumul Damascului? Milostivirea divină față de păgâni: ca să le deschizi ochii și să se întoarcă de la întuneric la lumină și de sub stăpânirea Satanei la Dumnezeu, ca să primească iertarea păcatelor și să aibă parte cu cei sfinți, prin credința în mine (Fap 26,17-18).

Minunea este un semn și nu o forță care robește, care constrânge, care ar limita libertatea omului, ci din contra, din moment ce provoacă uimire sau teamă, entuziasm sau aversiune, dă omului posibilitatea unor reflecții profunde care dinamizează istoria mântuirii, o dirijează spre înțelegerea mesajului lui Cristos.

Unii vor minuni care să-i constrângă pentru a se convinge și pentru a crede, pentru a se converti etc. Dar Dumnezeu, care a dat omului libertatea ca un dar suprem al demnității sale, nu vrea constrângere, ci să-l determine pe om să gândească, să reflecteze, să cumpănească, să dezvolte și să cucerească adevăr după adevăr până la adevărul total.

Isus nu a dat minunii o importanță mai mare decât cuvântului său; el a refuzat de mai multe ori să facă minuni, precum celor care îi cereau un semn din cer (Mt 12,38-39), lui Irod (Lc 23,8-9), celor care îi cereau să se coboare de pe cruce pentru a vedea și a crede (Mc 15,32) etc. Se pare că pentru Isus minunea este un fel de dezordine în ordinea divină, un joc copilăresc (tatăl merge în mâini și cu capul în jos, ca un scamator pentru a-și uimi copilașul care abia încearcă să se ridice pe propriile piciorușe, dându-i curaj). Pentru Isus, convertirea, întoarcerea omului de la păcat la virtute, de la sclavia Satanei la libertatea fiilor lui Dumnezeu, constituie minunea minunilor care are menirea să aducă o bucurie atât de mare încât să depășească granițele lumii pământene și să cuprindă chiar cerul (cf. Lc 15,7). Dacă explozia mântuirii a început cu minunile lui Isus (la Cana Galileii, unde au crezut ucenicii în el) și a continuat cu cele săvârșite de apostolii și sfinții primelor veacuri creștine, istoria mântuirii tinde acum spre aceste minuni simple și tainice, dar atât de edificatoare și aducătoare de fericire, care se numesc convertiri. Ceea ce Biserica ne îndeamnă să cerem în rugăciune pentru noi și pentru alții sunt învierile spirituale; ca Dumnezeu să binevoiască a ne da din viața sa, ca el să ne redea viața, spre a trăi cu adevărat viața lui Dumnezeu (L. Evely).

O idee nouă care contribuie la edificarea trupului mistic al lui Cristos, la edificarea Bisericii, poate fi mai mare ca învierea din morți. Este știut că chiar din punct de vedere științific o simplă scânteie de gândire umană întrece în măreție întreg Universul. Când în anul 1323 papa Ioan al XXII-lea l-a înscris în catalogul sfinților pe Toma de Aquino, s-au găsit unii care să-i reproșeze că acesta nu trebuia sanctificat, deoarece nu a făcut nici o minune în viață și nici după moarte, la care papa a răspuns: Câte propoziții teologice a scris, tot atâtea minuni a făcut.

Lecturile de azi, mai ales prima și a treia, ne cheamă să medităm asupra rolului pe care îl au mamele în săvârșirea minunilor.

Din Sfânta Scriptură aflăm că mamele sunt chemate să sufere: În durere vei naște (Gen 3,16). Sentința divină nu constituie un blestem, așa cum am fi înclinați să credem la prima vedere, ci un indiciu că suferința își capătă sens prin maternitate. Dacă vrem să-l găsim și să-l înțelegem pe Dumnezeu, trebuie să revenim la mama care ne-a născut și să ne străduim să-i înțelegem iubirea care acceptă suferința. Atât pentru profetul Ilie cât și pentru Isus, lacrimile mamei au fost acelea care le-au stors minunea. Mama creștină înseamnă mucenică, pentru că viața ei este o jertfă neîntreruptă; mama creștină înseamnă înălțare spre Dumnezeu pe aripile rugăciunii (Colombo). Întoarcerea spre mama creștină înseamnă o întoarcere spre înviere. Ilie învie tânărul din Sarepta și-l încredințează mamei sale; Isus învie tânărul din Naim și-l încredințează mamei sale. Așa cum am mai spus-o altă dată, mama are știința vieții ca dar din partea Duhului Sfânt. Învierea este desăvârșirea acestei științe. Menirea mamelor este de a păstra ceea ce Duhul Sfânt le-a dat și ceea ce Isus a desăvârșit prin învierea sa, de a păstra ființa căreia Dumnezeu îi dă viață, de a păstra semnul care ne duce la Cristos, la credință, la înviere. Saul din Tars s-a convertit, a devenit superminunea care se cheamă sfântul Paul apostolul neamurilor, vasul ales de Dumnezeu și predestinat Bisericii. Un rol deosebit în această minune l-a avut și mama sa, din moment ce el însuși recunoaște că Dumnezeu l-a ales din sânul mamei spre a fi apostol (Gal 1,15); înseamnă că a fost o mamă credincioasă, care s-a rugat și a plâns pentru viitorul iubirii sânului ei.

Credința scade. Convertirile mari se pare că sunt tot mai rare. Multe țări duc mare lipsă de apostoli. Tineretul dezorientat, mai ales din cauza drogurilor, se lasă tot mai mult pradă viciilor. Mai mult ca oricând se pune întrebarea: Oare când va veni Fiul Omului, va mai găsi credință pe pământ? (Lc 18,8). Și dacă nu va găsi, o mare parte din vină o vor avea mamele care nu au plâns, nu s-au rugat, n-au prețuit darul științei vieții, nu l-au împărtășit etc.

Isus a întemeiat o societate nouă care se cheamă trupul său mistic și este cunoscut drept sfânta Biserică. Menirea ei este de a fi cu adevărat mamă: de a suferi chinurile nașterii fiilor ei la credință, de a se jertfi, de a plânge, de a se ruga pentru fiecare persoană umană. Pe noi, care suntem în sânul acestei sfinte Biserici, Dumnezeu ne cheamă la convertire și apostolat, să fim semne ale îndurării divine în lume. Să plângă pentru tine, se adresează sfântul Ambrozie celui păcătos, sfânta maică Biserică, ea care intervine pentru fiecare dintre fiii săi, așa cum a intervenit mama văduvă pentru unicul său fiu. Și un popor numeros să ia parte la durerea bunei mame (cf. Evangheliei după sfântul Luca V,92). Sfântul Augustin, minunea lacrimilor mamei sale Monica, a spus: Aflăm din evanghelii că Isus a înviat trei morți în chip văzut, dar el a înviat mii de morți în chip nevăzut. Când a spus aceste cuvinte, desigur că s-a gândit mai întâi la sine însuși, înviat de lacrimile mamei sale.

Doamne Isuse, fă să fiu și eu un semn al îndurării tale, datorită lacrimilor preacuratei Fecioare Maria de sub crucea ta de pe Calvar. Amin.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire