pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul C

Duminica a VII-a de peste an

Oameni cerești

Toate cele trei lecturi de azi urmăresc aceeași țintă: iubirea dușmanilor. Regele Saul îl urmărește pe David în pustiul Zif pentru a-l omorî. Numai că lui David i se oferă posibilitatea să se răzbune și să-l omoare pe Saul, de aceea Abisai îi zice: Astăzi ți-a dat Dumnezeu în mână pe dușmanul tău, ucide-l! David răspunde: Nu-l voi ucide (lectura I-a).

Adam a devenit ființă vie prin iubirea creatoare a lui Dumnezeu. Cristos, al doilea Adam, devine dătător de viață. Dacă primul om putea spune, pentru că a primit viața: Nu voi ucide, al doilea, și prin el noi toți trebuie să spunem: Voi da viață. Nu se poate da adevărata viață fără iubire. Cei care au cea mai mare trebuință de viață sunt cei fără de iubire, dușmanii noștri. Dându-le viața cea nouă adusă de Cristos, devenim oameni cerești (lectura a II-a).

Iubiți pe dușmanii voștri! (lectura a III-a). Cel mai plăcut post pe care îl putem oferi lui Dumnezeu este acesta: efortul de a-i iubi pe dușmani (dacă nu ai dușmani personali, trebuie să-i ai pe dușmanii Bisericii, care sunt nenumărați). După ce vă voi arăta cât de frumos și de plăcut este acest post, cred că unii, care n-au dușmani, vor regreta că nu pot oferi lui Dumnezeu acest mărgăritar de mare preț.

Porunca iubirii era cunoscută și în Vechiul Testament sub forma ei negativă: Nu fă altora ceea ce n-ai vrea să-ți facă alții (Tob 4,35; Lev 19,17-18), deși se reducea mai mult la conaționali.

Isus îi dă forma pozitivă și o extinde la fiecare om, prieten sau dușman, de orice neam sau rasă. Astfel devine fiecare om aproapele meu (cf. Mt 5,43-44; Rom 12,9-17). Numește porunca mea (In 13,34; 15,12) legea iubirii, fiindcă a adus-o din cer în toată puritatea ei divină și numai ea l-a determinat să ia firea noastră omenească supusă chinului și morții, Isus este primul din istoria multimilenară a omenirii care, de pe cruce, iartă pe cei care l-au răstignit și cere Tatălui să facă același lucru, fiindcă oamenii sunt supuși ignoranței și nu știu ce fac (cf. Lc 23,34) și imprimă această lege în suflete prin sfântul Botez, prin revărsarea virtuții teologale a iubirii, ca pe un sigiliu al său: De pe aceasta vă vor cunoaște oamenii că sunteți ai mei (In 13,35). Prin această poruncă Isus se arată mai înțelept decât toți filozofii lumii, propunând să se folosească furtuna dușmăniei ca pe un mijloc dublu de binefacere. Nu cere împotrivire, ci să te lași purtat de dușmanul tău - dacă te lovește peste obrazul drept, întoarce-i-l și pe celălalt; dacă îți ia haina, lasă-i și cămașa; dacă te silește să mergi o milă, mergi cu el două mile (Mt 5,39-41) - folosindu-te de energia lui îi poți arăta în primul rând superioritatea și valoarea iubirii, adică frumusețea spiritualității tale, fără să te lauzi; și, în al doilea rând, îi poți arăta degradarea lui morală, fără să i-o spui.

Fiecare om este un semn al atotputerniciei divine. După cum ajungem la cunoașterea lui datorită semnelor, miliardelor de oameni, tot așa trebuie să ajungem la iubirea lui prin aceste semne, prin miliardele de miliarde de oameni creați după chipul și asemănarea lui (Gen 1,26), semne indefinite ale iubirii sale. Cine nu pășește pe această cale este calificat de sfântul Ioan evanghelistul drept: mincinos (1In 4,20-21).

Un dușman iubit poate deveni un apostol nemaipomenit, excepțional. Mare a fost sfântul Ștefan, diacon în misiunea sa bisericească, dar s-a întrecut pe sine prin iubirea dușmanilor și a contribuit la convertirea lui Saul în Paul, devenit apoi marele apostol al neamurilor și care va scrie creștinilor din Roma: Dacă vrăjmașul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă este însetat, dă-i să bea căci, făcând acest lucru, vei îngrămădi cărbuni pe capul lui (Rom 12,20), adică îi vei trezi conștiința morală, îi vei deschide ochii ca să vadă calea mântuirii.

Fie dușmanul tău oricât de odios, oricât de răutăcios, aparent fără nici o speranță de convertire, atât de rău încât și pedeapsa cu moartea s-ar părea prea mică, trebuie iubit atât pentru frumusețea integrală a iubirii, care trebuie să fie la loc de cinste în orice inimă creștină, fiindcă iubirea în sine reprezintă valoarea supremă a omului, lucrul cel mai frumos și prețios în ochii lui Dumnezeu, cât și pentru valoarea omului în sine, valoare de persoană unicat. În acest sens Isus l-a iubit și pe Iuda trădătorul și l-a numit prieten (Mt 26,50), deși cunoștea că faptele sale îl arătau ca diavol (In 6,70). Iuda nu s-a convertit, dar Isus a rămas în strălucirea iubirii cerești și ne-a dat criteriul valorificării fiecărui om. Așa i-a iubit Isus și pe cei care l-au răstignit și le-a găsit scuză în fața Părintelui veșnic - Nu știu ce fac (Lc 22,34) -, și are dreptate, fiindcă de l-ar fi cunoscut, nu l-ar fi dat la moarte pe dătătorul vieții. Nici dușmanii noștri nu știu ce fac. Ignoranța este o boală, pe de o parte, iar pe de altă parte este o consecință a firii noastre umane limitate; mai rar poate fi și un delict. Prin urmare, cei bolnavi au mai mare trebuință de medic (Mt 9,12). Este o cinste pentru fiecare de a practica medicina cerească adusă de Isus. Singurul medicament valabil contra dușmăniei este iubirea. A nu oferi acest medicament când se oferă ocazia înseamnă a fi împotriva vieții, împotriva lui Isus, împotriva lui Dumnezeu, împotriva asemănării cu Creatorul care face să răsară soarele său peste cei răi și peste cei buni și plouă peste cei drepți și peste cei nedrepți (Mt 5,45).

Misiunea lui Isus în lume, de a nimici păcatul și moartea, a lăsat-o Bisericii. Fiecărui credincios, în calitate de mădular al trupului mistic, îi incumbă sarcina de a continua misiunea lui Cristos. Or, răul nu se înlătură cu alt rău, ura cu ură, dușmănia prin răzbunare etc. Fiecare creștin trebuie să fie o farmacie în care să se găsească din abundență acest medicament ceresc - iubirea - cu valabilitate veșnică.

Postul are menirea să alimenteze sufletul nostru cu medicamentul iubirii. Aprovizionarea se face greu fiindcă omul vechi (cf. Ef 4,22), cu firea lui coruptă, caută ceea ce este omenesc (1Cor 3,3). Dacă luăm postul în serios (ne mortificăm, ne rugăm și dăm pomană), ucidem în noi înșine omul păcatului și ne îmbrăcăm în omul cel nou (Rom 6,6; Col 3,9-10; Ef 2,15), în omul duhovnicesc (1Cor 2,13. 15), în omul ceresc.

Marile cuceriri morale s-au făcut cu multă trudă, o știm, dar pe lângă faptul că iubirea este o virtute teologală, vărsată gratuit în suflet la sfântul Botez, devine o cucerire personală prin efortul de a o împărți, deoarece cu dar din dar se face rai. Cine împarte iubirea, împarte fericirea împărăției lui Dumnezeu încă de pe acest pământ, împarte viața veșnică.

Pildele cele mai frumoase ale religiei creștine sunt cele izvorâte din iubirea dușmanilor, concretizate prin iertarea și chiar prin sacrificarea vieții personale. Sunt atât de multe și atât de frumoase pildele de iubire față de dușmani încât cine spune: Eu nu pot să iert, este un eretic, fiindcă nu-l poate avea pe Dumnezeu drept Tată, nu i se poate adresa: Și ne iartă nouă, precum și noi iertăm, fiindcă nu iartă; nu-și poate aduce darul său la altar (cf. Mt 5,23-24), fiindcă oricine urăște pe fratele său este ucigaș de oameni și știți că orice ucigaș de oameni nu are viață veșnică dăinuitoare în el (1In 3,15). Cine spune: Eu nu pot să iert, îl învinuiește pe Dumnezeu că l-a creat incapabil să facă ceea ce îi poruncește. Ca atare, acela care nu iartă este un monstru.

A iubi pe dușmani înseamnă a munci din greu pentru cucerirea celui mai prețios mărgăritar evanghelic, mai prețios decât voturile călugărești care izvorăsc din sfaturi, căci iubirea izvorăște din porunca nouă a lui Isus.

Doamne, ajută-ne cu harul tău să împlinim ceea ce ne ceri! Amin.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire