pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul C

Duminica a VI-a de peste an

Speranță și încredere

După ce Isus i-a ales pe cei doisprezece apostoli (Mc 3,16-19), le-a pus în mână o armă miraculoasă prin care vor cuceri Ierusalimul, Atena, Roma, Alexandria și Cartagina, adică cele cinci centre de civilizație ale acelui timp, instaurând o nouă ordine spirituală în fața căreia atât templul cu arhiereii și fariseii, cât și Academia cu toți filozofii Greciei, atât legiunile împăratului și Dreptul roman, cât și vraja civilizației egiptene cu exaltarea instinctelor trupești, nu vor putea rezista.

Care este această armă?

Speranța plină de încredere în Dumnezeu. Această armă a devenit atotputernică, făcătoare de minuni, prin învierea lui Isus.

Speranța este bunul cel mai comun; cine nu are nimic, îl are pe acesta, spunea Thales. Nenorocirea ostenește, nu suflă mereu cu aceeași turbare; norocul fericiților are un sfârșit; totul trece, totul se schimbă; omul cu sufletul întreg se încrede în speranță. Deznădejdea este lașitate, spunea Euripide. Speranțele celor învățați sunt mai puternice decât bogățiile ignoranților, spunea Democrit. Speranța este al doilea suflet al nenorociților, spunea Goethe.

Oricât ar fi de frumoase speranțele omenești, cele date de Isus în predica de pe munte, cuprinse în cele opt fericiri, nu au asemănare fiindcă ele cuprind totalitatea fericirii supreme: împărăția lui Dumnezeu; numai ea duce fericirea până la săturare și dă zâmbetul care usucă lacrimile cele mai amare.

Cristos, ucenicii și Biserica vor fi înfrânți în clipa în care se va ivi cineva pe lume care să ofere oamenilor o speranță mai mare, pe care să o poată întări cu ceva mai mult decât învierea din morți. Este posibil?

Speranța în Dumnezeu este o virtute supranaturală, teologală, prin care așteptăm cu încredere toate câte ni le-a promis el, pentru vredniciile lui Isus Cristos. Ea posedă în sine forța Duhului Sfânt și dă sufletului aripile necesare de a se ridica deasupra tuturor speranțelor omenești, dă bucurie inimii, curaj în încercări și nereușite, dă bună dispoziție spirituală în orice împrejurare.

Speranța în lumina lecturilor de azi.

Ea ne pune într-un raport nou de încredere, de fericire, de colaborare cu Dumnezeu tocmai pentru a nu lăsa pe alții flămânzi, plângând, triști, suferinzi etc. Dacă omul cu speranță în Dumnezeu este ca pomul de lângă apă, care aduce roade chiar și în timp de secetă, el își oferă roadele pentru cei flămânzi, triști, suferinzi etc.

Speranța cuprinde în sine o convertire necesară fiecărui creștin; ea impune un efort care este cu adevărat o pocăință, dar fericită. Când fiul risipitor și-a redobândit speranța a început adevărata operă de convertire în sufletul său: Mă voi scula și mă voi duce la tatăl și-i voi spune: "Am greșit". S-a sculat și s-a dus și i-a spus precum s-a hotărât (cf. Lc 15,18-20). Harul lui Dumnezeu ne provoacă mereu la convertire dându-ne speranțe noi. Să-i cerem harul ca Ieremia: Întoarce-mă tu și mă voi întoarce! (31,18). Față de har, Dumnezeu rămâne întotdeauna fidel, fiindcă noi avem trebuință de el pentru a ne întoarce mereu la Isus (lectura a II-a), speranța noastră (1Tim 1,1).

Dumnezeu nu este un zeu de umplutură în care să nădăjduim și la care să alergăm numai când ne merge rău, iar când ne merge bine să-l uităm după ușă; când ne merge rău vrem să facă minuni, ca să-și dovedească existența și iubirea, în rest îl tratăm ca pe un Dumnezeu în rezervă, pe tușă. Pentru că mulți îl vor pe Dumnezeu în ajutor numai când le merge rău, speranța lor este fără încredere. Din acest motiv spune profetul că în momentul când vine fericirea, nu o văd. Un Dumnezeu confecționat de imaginație și pus în mișcare de interese omenești, pământești, meschine etc. nu poate face nimic, nu aude, nu vede, nu simte și nu iubește.

Care este speranța creștină?

Aceea de a fi eliberați de moarte, de păcat și de toate consecințele lui. Ea se bazează numai pe moartea și învierea Domnului Isus (lectura a II-a). Fericirile propuse de evanghelia zilei se înțeleg numai în lumina speranței creștine și se realizează numai prin Duhul Sfânt, garantat acelora care îl roagă pe Tatăl ceresc (Lc 11,13). Vai de cei care își pun speranța în ei înșiși, în bogățiile lor, în oameni, în plăceri, onoruri etc. Aceștia nu cred cu adevărat în mesajul evanghelic și nu se înscriu în istoria mântuirii cu toată ființa lor, ci doar cu numele. Numai Duhul lui Cristos ne face liberi și fericiți. Este liber acela care nu se leagă de nimeni și de nimic altceva decât de adevărul eliberator (In 8,32), adică de Duhul Sfânt care este Absolutul (ab solutus = dezlegat de toate, liber în toate). Cine se apropie de Absolut devine liber și fericit. Numai această libertate prefațează învierea și arată adevărata față a omului care se aseamănă cu pomul sădit lângă ape, își întinde rădăcinile pe lângă râu, nu știe când vine arșița, frunzele îi sunt verzi în timp de secetă, nu se teme și nu încetează să aducă roade (lectura I-a). A fi liberi înseamnă a fi săraci cu duhul, a fi umani, a da totul pentru libertatea supremă. Pentru mine, cred că a nu avea nevoie de nimic este lucru divin și a avea nevoie de strictul necesar este ceva apropiat de divinitate, cum zicea înțeleptul Socrate. Cine stă bine cu sărăcia este bogat, spunea alt om luminat, Seneca.

Atunci când Isus ne-a îndemnat să nu ne punem speranța în bogății (Mt 6,19) a voit nu numai să ne umanizeze, dar chiar să ne divinizeze. Speranța divinizează, fiindcă este virtute teologală, dată cu un scop precis. Dumnezeu, dând omului speranță, îi dă și ajutorul necesar pentru a ajunge la scopul ei.

Dușmanii cei dintâi ai speranței sunt bogățiile vremelnice. Din acest motiv lectura I îi numește blestemați pe toți acei care își pun speranța în cei bogați; iar Isus le repetă de patru ori Vai vouă, după cum ați auzit, fiindcă bogățiile înstrăinează pe om de demnitatea umană, îl separă de masa celor mulți, îl fac să vadă în fiecare om un dușman al fericirii personale, dau falsa convingere că este mai mult om acela care este mai bogat; bogățiile măresc lăcomia, alimentează mândria care dă falsa siguranță de sine; ele devin ținta tuturor gândurilor și omul devine sclavul lor răpindu-i libertatea. Și calul, vaca, oile, banii, aurul, argintul etc., toate sunt bune, dar se țin, fiecare la locul lor: în grajd, în seif etc., dar nu în suflet. În suflet este și trebuie să fie loc numai pentru Dumnezeu. Sărac cu duhul este acela care nu-l are decât pe Dumnezeu în inima sa, fiindcă acolo unde este comoara ta, acolo este și inima ta, spune Isus (Mt 6,21).

Sfântul Francisc de Sales spune că pentru a nu ne descuraja, trebuie să știm că mizeriile noastre multiple formează tronul milostivirii lui Dumnezeu, căci dacă n-ar exista în lume nici păcate de iertat, nici dureri de alinat, nici boli de vindecat, Dumnezeu nu ar avea cum să-și exercite cel mai frumos atribut al esenței sale, bunătatea. Din acest motiv speranța noastră este plină de bucurie, fiindcă plasează destinul nostru în locul cel mai sigur, în mâinile lui Dumnezeu. Asemenea sfântului Paul, să ne lăudăm și noi în suferințe, bine știind că suferința aduce răbdare și răbdarea încercare și încercarea nădejde. Iar nădejdea nu rușinează, pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a revărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt, cel dăruit nouă (Rom 5,3-5). Ce poate fi mai îmbucurător?

Când diavolul caută să nimicească speranța sfântă a pietății noastre și să ne dea în schimb iluzia fericirii trecătoare, să-i spunem cu sfântul Bernard: Eu nu am meritat cerul; aceasta o știu la fel de bine ca și tine, Satană însă eu știu că Isus Cristos l-a meritat pentru mine. Nu pentru el însuși a câștigat atâtea merite, el nu avea ce face cu ele, ci pentru mine; el mi le oferă și, de aceea, prin el și în el îmi voi mântui sufletul.

Un om, care își pusese toată speranța în bogății, a ajuns în mizerie și disperare. Soția, femeie credincioasă, încerca să-l încurajeze, dar în zadar. El voia să-și curme viața. Într-o noapte, soția a început să plângă amar. El, trezindu-se, a întrebat-o despre motivul lacrimilor. Ea a zis: Am avut un vis înfiorător. Am văzut cum a murit Dumnezeu și după ce toți îngerii l-au jelit trei zile, l-au dus la groapă. Pe cât era de frumos raiul cu Dumnezeul cel viu, pe atât a devenit de urât și de pustiu fără el, pe cât era de mare bucuria și fericirea sfinților și a îngerilor cu el, pe atât de mare a devenit jalea fără el și, în cele din urmă, au murit și ei de durere. Acum în inima mea simt un gol pe care nu-l pot umple decât cu lacrimi. Bărbatul i-a zis: Femeie nepricepută ce ești, cum ar putea muri Dumnezeu? Nu este el nemuritor? Cum îți poți închipui că l-ar cuprinde mormântul pe cel nemărginit? Fii pe pace! Dumnezeu nu moare! Femeia i-a replicat: Nădăjduiesc să fie așa, ai dreptate. Dar vreau să te întreb și eu: dacă Dumnezeu nu moare, de ce nu-ți pui și tu nădejdea în el? Că doar de aceea ne-a dat viață, ca să fim fericiți cu el. Și omului nostru i-a dispărut ispita sinuciderii. Nădejdea nu l-a făcut de rușine, fiindcă dragostea lui Dumnezeu s-a revărsat în inima lui prin Duhul Sfânt, care l-a condus la adevăr.

Trimite, Doamne, Duhul tău și reînnoiește fața sufletului nostru prin speranța vieții veșnice! Amin.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire