pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul C

Duminica a V-a de peste an

Teofaniile

Nu numai azi, dar în fiecare duminică, lecturile de la Liturgia cuvântului ne oferă spre meditare noi probleme, adevăruri de credință și de morală, adevăruri dogmatice și ceea ce realizează ele: flori morale, virtuți, spirite mari, oameni de caracter, sfinți care ne hrănesc și ne ajută să producem și noi roadele Duhului Sfânt prin care devenim teofani, adică să avem în noi aceleași simțăminte care au fost și în Isus Cristos (Fil 2,5).

Dacă mă veți întreba: Ce este o teofanie, vă voi răspunde că este un semn al prezenței divine. Deși patriarhul Iacob spune că l-a văzut pe Dumnezeu față la față (Gen 32,30), acel cineva (Gen 32,24) cu care s-a luptat până în zori și de care a fost lovit în șold, n-a fost decât un înger, un semn al prezenței lui Dumnezeu. Cu toate că și sfântul evanghelist Ioan spune că și noi îl vom vedea pe Dumnezeu așa cum este (1In 3,2), tot el adaugă: Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată (1In 4,12) și sfântul apostol Paul adaugă: Nici nu poate să-l vadă (1Tim 6,16) fiindcă locuiește într-o lumină inaccesibilă creaturilor de rând. Isaia, cel mai mare dintre profeți, înainte de a fi trimis în misiune, vede măreția Domnului și este curățat pe buze cu un cărbune aprins adus de un serafim de pe altarul de jertfă. Misiunea profetului era dublă: de a îndepărta poporul de la idolatrie și de a-l apropia de Dumnezeul cel adevărat. În general, misiunea profetică se axa pe partea negativă a problemei: îndepărtarea răului, ca să nu vină pedeapsa lui Iahve precum exilul, moartea, calamitățile naturale etc.

Misiunea apostolilor este mult superioară celei a profeților fiindcă prezintă partea pozitivă a problemei existențiale a omului: învierea, cerul, viața în Dumnezeu, fericirea veșnică. Pentru aceasta Dumnezeu nu trimite un serafim cu cărbunele aprins pentru a curăța numai buzele acelora care aveau să vestească evanghelia în toată lumea, ci îl trimite chiar pe Fiul său unic pentru a curăța inimile, întreaga ființă prin focul inimii sale, care arde ca rugul văzut de Moise în pustiu la muntele Horeb, ardea și nu se mai consuma (Ex 3,2).

Superioritatea apostolului față de profet reiese și din mesajul primit. Profetul caută să îndepărteze pe oameni de la cultul zeilor, apostolul vestește moartea și învierea Domnului; unul vestește cele ce vor veni, pedepsele; altul toate cele viitoare: viața și fericirea; unul vestește și trăiește venirea lui Mesia în speranță; altul trăiește și vestește bucuria împlinirii în iubire a venirii lui Mesia.

A fi apostolul iubirii constituie culmea chemării unei ființe umane.

Teofania, despre care vorbește Isaia, este antropomorfică, foarte omenească, adică perceptibilă cu simțurile trupești; teofania, pe care o realizează Isus în om, este superioară, cu adevărat divină, perceptibilă cu partea cea mai spirituală a omului, cu rațiunea, acceptată și realizată printr-un act de voință izvorât din credință, adică dintr-o trăire intimă cu Dumnezeu prin har.

Depărteaz-o în larg și aruncați mrejele voastre pentru pescuire! Cu aceste cuvinte i-a chemat Isus pe Petru și pe însoțitorii săi la o muncă obișnuită, simplă, de fiecare zi. Divinizarea muncii simple, obișnuite, făcute la chemarea lui Isus, constituie primul pas spre formarea personalității creștine. Tema este foarte actuală fiindcă mulți urmăresc desacralizarea muncii, care duce la depersonalizarea omului și formează roboți programați să execute orbește un program, fără ca această muncă să-i apropie pe oameni între ei, ba chiar să se respingă reciproc prin sunete stridente de fiare sălbatice și chiar mai rău. O astfel de muncă nu-i apropie pe oameni decât pentru a profera lozinci greviste, de a-și pune în evidență sentimentele neîmplinirii. Petru, dintr-o muncă obișnuită, făcută la chemarea lui Isus, ajunge la întărirea credinței, speranței și iubirii care vor face din el stânca de temelie a Bisericii (cf. Mt 16,18).

La această muncă simplă suntem chemați și noi să o îndeplinim cu credință, speranță și iubire la chemarea Mântuitorului, chiar dacă ni se pare o cruce zilnică, ea face să strălucească pe chipul nostru strălucirea învierii viitoare. Munca înmulțește bucuriile și ele trebuie să înmulțească recunoștința față de Providență.

Ca bucuriile să-și aibă rădăcinile în fericirea viitoare, creștinul, asemenea omului gospodar care scoate din depozitele sale cele vechi și cele noi (Mt 13,52), adică cele realizate și păstrate în cuvântul Domnului, trebuie să fie conștient de valoarea comorii în care să-și pună inima, cum spune Isus: Acolo unde este comoara ta, acolo este și inima ta (Mt 6,21).

Succesul în muncă este pândit de mândrie spre a-i răpi valoarea care dă personalitate creștină omului de pe pământ și-i asigură comoara cerească. Insuccesul în muncă este pândit de descurajarea care duce la scăderea credinței, speranței și iubirii, duce la îndepărtarea omului de Dumnezeu și de oameni. Și în caz de insucces și în caz de succes să privim la Petru! În nereușită spune: Toată noaptea am trudit și n-am prins nimic, dar la cuvântul tău voi mai încerca încă o dată; în succes se smerește și, căzând la picioarele lui Isus, îi zice: Depărtează-te de la mine, Doamne, că sunt un om păcătos! În mod obișnuit oamenii procedează invers: la insucces înjură și în succes se cred destoinici. Ce succes enorm ar avea fiecare dacă ar înțelege că multe din insuccesele avute se datorează faptului că nu a existat acea curățare a inimii prin cuvântul Domnului, din care cauză egoismul își pune amprenta murdară atât pe reușite cât și pe nereușite. Întotdeauna trebuie să avem acea introspecție a stării sufletești, după cum spun versurile următoare dintr-o cântare bisericească:

Dacă ai privi veșmântul
Ce îmbracă vechiul "eu",
Ai umple de plâns pământul.
Dar primind cu drag "cuvântul"
Vei simți în piept pe Sfântul Dumnezeu
.

Și din insuccesul muncii brute se poate realiza un mare succes spiritual dacă, asemenea sfântului Paul, am privi păcatele vieții trecute. El spune: Am prigonit Biserica lui Dumnezeu; am muncit, am râvnit în zadar; nu mai sunt vrednic să mă numesc apostol. Noi putem face la fel, fiindcă insuccesele ne pândesc la tot pasul, dar, spunând cu Petru: Doamne, la cuvântul tău voi arunca mreaja, este imposibil să nu avem de câștigat ceva pe plan spiritual.

Greșim într-o clipă, dar căința care durează ore, zile, săptămâni, luni și ani, îi place mai mult lui Dumnezeu decât i-a displăcut căderea.

În insuccese nu trebuie să privim atât de mult la faptul că păcatele noastre ne-au îndepărtat de Dumnezeu, ceea ce este descurajator, ci la faptul că suferințele și moartea lui Isus, care în acel moment istoric păreau un faliment total, ne apropie de Dumnezeu mai mult decât ne-au îndepărtat păcatele. Sfințenia lui Isus, este drept, se opune mizeriei noastre, dar nu pentru a ne condamna, ci pentru a ne mântui, pentru a ne aduce în starea de adorație, pentru a îngenunchea ca Petru la picioarele lui Isus. Din aceste considerente sfântul Ambrozie face această comparație: Când copilul încearcă să umble pe piciorușele sale cade des, se poticnește. Oare părinții se mânie pentru aceste căderi? Nu, ei îi vin în ajutor, îl ridică, îi întind mâna, îl sprijină puțin și apoi îi pun înainte ceva plăcut, ca uitând de căderile anterioare, să încerce din nou cu curaj. Pe acest pământ suntem copii și încercăm să mergem pe calea desăvârșirii. Ne poticnim, cădem. Dumnezeu ne încurajează, ni-l arată pe Petru, pe Paul, pe Augustin etc. și ne pune înainte paradisul. Prin fiecare ridicare, prin fiecare încercare, devenim o teofanie, un semn al prezenței divine și Isus ne spune, ca și lui Petru: Nu te teme! De azi înainte vei fi pescar de oameni.

Fiecare creștin trebuie să dea lumii pe Mântuitorul, trebuie să-l facă viu înlăuntrul său, oferindu-i mâinile sale pentru gesturile iubirii sale, oferindu-i buzele spre a pronunța cuvinte de dragoste, dându-i inima ca să fie și să răspândească în lume un focar de iubire (M. Hildebrand).

În ziua de 7 mai 1960, în Rhodesia de Nord, doamna Liliana Burton și cele două fiice ale ei, una de doisprezece ani și alta doar de patru, au fost atacate de extremiștii negri, închise în mașina lor și incendiate. Când a intervenit poliția spre a le salva, era prea târziu; fiicele erau arse și mama lor a mai trăit doar șaptesprezece zile în chinuri de nedescris. Primul lucru pe care l-au făcut negrii din cartier, oameni buni, a fost de a-i trimite un mare buchet de flori, cerându-i scuze și iertare. Ea a atins buchetul, a suspinat cuvinte de mulțumire și de iubire la adresa lor. În urma sicriului ei, cu permisiunea soțului, s-a aliniat un mare număr de negri, cărora le-a spus: Dacă soția mea nu a urât pe nimeni, aș putea eu urî pe cineva? Până și criminalii au fost constrânși să recunoască o prezență divină în această familie.

J. Maritain spune: Dacă pe vremuri erau suficiente cinci mărturii pentru a dovedi existența lui Dumnezeu, în zilele noastre oamenii le socot insuficiente și o vor și pe a șasea, care este și cea mai autoritară: viața trăită din plin a acelora care cred în Dumnezeu.

Domnul să ne ajute ca viața noastră să fie mărturia vie a existenței sale. Amin.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire