pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul C

Duminica a IV-a de peste an

Popor profet

Pentru mântuirea lumii, Dumnezeu, în planul său providențial, a ales un popor căruia i-a încredințat promisiunile sale mântuitoare în vederea venirii Fiului său unic în lume, ca prin el să fie cunoscut de toți, de la cel mai mic și până la cel mai mare (Ier 31,31), ca Dumnezeu-iubire (1In 4,8). Profeții au jucat un rol de seamă în rândul acestui popor ales, au constituit conștiința mereu vie și critică, dar nu atât în numele rațiunii, cât mai ales în numele cuvântului lui Dumnezeu; ei se opun, denunță răul sub toate aspectele, ei vor să facă din istoria poporului o istorie sacră bazată pe un dialog de iubire, de încredere, de fidelitate față de Dumnezeu. Profetul este omul mereu nemulțumit de prezent și vrea ca dialogul omului cu Dumnezeu să fie cât mai desăvârșit, ca istoria poporului să nu fie dramatică, să nu se încheie printr-o judecată de blam, ci să continue în veci de veci gloria lui Iahve; din acest motiv el vrea o convertire continuă spre Dumnezeu; el este apărătorul celor oprimați; este vocea celor care n-au glas; el se simte răspunzător de cele divine în fața oamenilor și de cele omenești în fața lui Dumnezeu; el citește cele divine din cele umane și vestește oamenilor planul plin de iubire a lui Dumnezeu din istoria omului. Spre deosebire de fanaticii religioși, profetul este omul care iubește pe oameni pentru Dumnezeu, pentru gloria lui. Fanaticul apără în numele rațiunii credința intereselor proprii sau ale sectei; profetul este omul iubirii și apără lumea de fanatism, de soldații roboți care lovesc automat așa cum au fost programați.

Fiindcă poporul ales era mereu înclinat spre nesocotirea făgăduințelor, legământului și poruncilor, profetul amenința cu pedepsele cerului, descriindu-l pe Iahve ca pe un luptător viteaz și înspăimântător. Din acest motiv, profetul devine omul odios, stânjenitor, temut și persecutat, ba de multe ori chiar omorât. În loc să-și schimbe viața, să se convertească pentru a scăpa de mânia divină, poporul prefera să ia viața profetului, grăbind și mai mult tragedia sfârșitului prin robie.

De unde această orbire spirituală? De la Cain, ucigașul fratelui său Abel, care, în loc să-și îndrepte viața spre adevăr, dreptate și bine prin oferirea darurilor vrednice de Dumnezeu, omoară pe cel care îl dojenea prin corectitudinea sa (Gen 4,6-8).

Profeții au murit de moarte naturală sau au fost omorâți prin violență, dar spiritul profetic nu poate muri și nici nu poate fi omorât, fiindcă Dumnezeu este acela care îi garantează victoria finală (Ier 1,19).

Isus a dojenit cu asprime orbirea spirituală care omora profeții, în loc să omoare răul, faptele potrivnice spiritului Legii divine; el i-a numit pe cărturari și pe farisei drept fățarnici, orbi, morminte văruite, fii de ucigași, șerpi, pui de năpârci etc. făcându-i vinovați de sângele lui Abel și al tuturor profeților uciși până la Zaharia (Mt 23,29-36); iar el, definindu-se profet mai mare decât Moise, fiindcă acesta despre mine a scris, spune Isus (In 5,46), avea să sfârșească mai tragic decât oricare alt profet.

Când Isus își exercită misiunea profetică în sinagoga din Nazaret, vestind că mântuirea este pentru toți oamenii și nu este privilegiul unui singur neam (evreiesc), că ea este un dar al libertății și iubirii divine care împarte cum vrea, cât vrea, când vrea și cui vrea, când îi amenință pentru faptele lor rele, în loc să se convertească, ei zic: Uitați-vă la el! Parcă n-ar fi fiul tâmplarului, se comportă ca și cum nu l-am cunoaște; se crede mai mare decât noi; se crede profet, ne dă lecții, ne amenință. Afară cu el!

Părinții lor îi alungaseră în același fel pe profeții Ilie și Elizeu. Isus le amintește că nici un profet nu este bine primit de cei ai casei și ai neamului său. Dar ei rămân blocați în conceptul tradițional că niciodată nu va fiu oul mai mare decât găina, că niciodată unul singur nu-i va putea întrece pe cei mulți. Au voit să-l arunce în prăpastie, ca să simtă puterea celor mulți; numai că Isus singur se dovedește mai puternic decât toți, fiind mai mult decât profet, trece prin mijlocul lor, fără ca ei să-l poată atinge măcar cu un deget. Dacă nu i-au acceptat cuvântul și nu au crezut, n-au simțit nici minunea care i-a dezarmat.

Isus a trecut mai departe și a înființat Biserica, noul popor al lui Dumnezeu, pe care nu numai oamenii, dar nici chiar porțile iadului să nu o poată învinge (Mt 16,18), ca să-și poată desfășura în lume misiunea profetică încredințată de Isus, până la sfârșitul veacurilor, ca să adune toate popoarele de la răsărit și de la apus, de la miazăzi la miazănoapte, pentru a sta la masă cu Abraham și cu Isaac și cu Iacob în împărăția cerurilor (Mt 8,11). Iar când i-a sosit ceasul (In 19,30), s-a dat pe sine de bunăvoie pentru noi, ca să-și curățe un popor bine primit (de Tatăl), râvnitor de fapte bune (Tit 2,14), Biserica lui Dumnezeu, pe care și-a dobândit-o prin sângele său (Fap 20,28).

Biserica este poporul pe care Dumnezeu l-a chemat la o nouă alianță cu sine, dându-i misiunea de a fi un popor profet, de a avea în sine spiritul lui Cristos și ca nimeni să nu mai aibă de apărat axioma că niciodată oul nu poate fi mai mare decât găina, ci Biserica formează un tot care se impune în fața oricui: atât pe plan individual, cât și colectiv, fiindcă logica divină - gândurile mele nu sunt gândurile voastre (Is 55,8) -, întrece infinit logica umană. Nu carisma profetică înnobilează Biserica, ci chemarea lui Dumnezeu de a fi iubirea care profetizează. Am cădea în aceeași greșeală a fanatismului religios dacă am crede că numai noi posedăm adevărul, că numai nouă ni se cuvine harul. Noi, cei care formăm Biserica lui Isus, avem doar o chemare de a fi un popor profet, de a fi oamenii iubirii care descoperă în unii semnele minunate ale lui Dumnezeu și vor să împartă adevărul tuturor celor de bunăvoință. Misiunea Bisericii este aceeași cu cea a profeților în sensul că pune în evidență spiritul lor în lumina lui Isus de a fi conștiință mereu vie, critică pentru tot ce este rău, de a face o istorie sacră din istoria fiecărui popor prin desăvârșirea dialogului iubirii, de a fi mereu nemulțumită de prezent, de a converti și de a se converti mereu, de a apăra pe cei slabi, de a se simți răspunzătoare de cele omenești în fața lui Dumnezeu și de cele divine în fața oamenilor, de a apăra omul de fanatismul religios al acelora care propovăduiesc răzbunarea, disprețul, sinuciderea, răpirea și ținerea celor nevinovați ca ostateci, disprețul față de cei de culoare, de cei care se pretind creștini dar faptele lor sunt mai rele decât ale păgânilor, de cei care pretind onoruri bisericești la botezuri, cununii, înmormântări etc. doar de ochii lumii

Ca noi, cei care facem parte din Biserică, fiind mădulare vii ale trupului mistic al lui Cristos destinat profețiilor mistice, să nu cădem în fanatism religios, dar nici în nepăsare, indiferență și lâncezeală, sfântul Paul ne arată calea: vorbirea limbilor oamenilor și chiar ale îngerilor, darul însuși al profeției, cunoașterea misterelor divine și ale științelor umane, însăși credința făcătoare de minuni, împărțirea averilor la cei săraci, arderea propriului trup pentru credință, martiriul etc. toate pot deveni acțiuni fanatice, dacă nu sunt pătrunse de iubire față de Dumnezeu și față de aproapele.

Este necesar un dialog între mine și Cristos, între noi și el, ca să se desăvârșească în fiecare viața lui, ca fiecare să poată spune cu sfântul Paul: Trăiesc eu, dar nu mai trăiesc eu, Cristos trăiește în mine (Gal 2,20).

Unii sunt fanaticii rugăciunilor lungi, alții fanaticii sacramentelor, alții, ai pomenilor și posturilor riguroase etc. prin care se cred superiori, critică și condamnă pe toți cei care nu-i urmează. Dar perfecțiunea, așa cum ne asigură sfântul Francisc de Sales, stă numai în iubire. Numai iubirea apără de fanatismul religios și sectar; numai iubirea profețește un viitor de aur omenirii. Nimeni nu este prea mic pentru a fi un mare profet astăzi și mâine, în fiecare zi, fiindcă numai iubirea ne asigură că suntem fii ai lui Dumnezeu, iar odată vom fi asemenea lui, fiindcă îl vom vedea așa cum este (1In 3,2).

Aceasta este chemarea cu care ne înnobilează Creatorul: să fim carisma iubirii sale. Amin.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire