pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul C

Preasfânta Treime

Destăinuire în mister

Sărbătorim misterul Preasfintei Treimi, lăudând pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh. Cum se poate oare să sărbătorim o taină? Obișnuit se sărbătorește o victorie, o cucerire, o descoperire. Dar noi creștinii, după cum spune Isus că nu suntem din lumea aceasta (In 17,14), avem altfel de sărbători, ne găsim bucuria în ceea ce nu putem înțelege cu mintea, fiindcă noi credem în iubirea lui Cristos (cf. 1In 4,16) care ne-a dezvăluit marele mister dumnezeiesc. Bucuria poate izvorî dintr-un mister numai în cazul în care misterul este izvorât din iubire, și Dumnezeu este iubire (1In 4,18). Prin urmare, cel mai mare mister izvorât din iubirea nemărginită, care ne-a fost descoperit de Isus, este misterul Preasfintei Treimi.

Dacă ar fi posibil ca noi să-l înțelegem pe Dumnezeu așa cum este și el să nu mai aibă nici o taină, n-ar mai fi obiectul fericirii noastre veșnice, fiindcă s-ar epuiza prin faptul că ne-ar da tot și nu ar mai avea ce să ne dea nou și veșnic. Oricât de mare și de prețios ar fi un lucru, oricât de mult am ține la el, cu trecerea timpului vrem mereu ceva mai bun, ceva mai adevărat, ceva mai frumos, ceva mai durabil, ceva care să ne trezească interesul încontinuu. Interesul nu ni-l poate ține treaz decât misterul aducător mereu de ceva nou, de ceva mai bun, mai adevărat, mai frumos, mai durabil... Dumnezeu i-a descoperit sfântului Augustin că el va fi misterul infinit al fericirii omului. Preasfânta Treime trebuie să fie sărbătorită în misterul său infinit pentru fericirea omului.

Odată, sfântul Augustin se plimba pe malul mării și se străduia să înțeleagă misterul unui Dumnezeu în trei persoane. Tatăl îl naște din veșnicie pe Fiul în sânul său (nici nu avea unde în altă parte, fiindcă nu exista nimic decât Dumnezeu nemărginit); Fiul, născut din Tatăl, rămâne în sânul Tatălui și este asemenea lui, fiind de o mărime cu cel care l-a născut prin atotputernicia sa divină; Duhul Sfânt purcede de la Tatăl, ca un act de iubire infinită față de cel pe care l-a născut, iar de la Fiul purcede spre Tatăl ca un act de recunoștință și iubire infinită pentru că l-a născut. Cu toate acestea, cel născut este tot atât de veșnic precum Tatăl și cel care purcede din amândoi este tot atât de veșnic precum Tatăl și Fiul. Aceeași natură divină în toți, rămâne neschimbată prin naștere și purcedere, rămâne simplă, atotputernică, fără început și fără sfârșit într-un singur Dumnezeu. Fiecare persoană divină folosește aceeași rațiune și aceeași voință divină și prin această folosință se disting una de alta. Este drept, nu se spun lucruri contradictorii, ca de exemplu, că în Dumnezeu sunt trei persoane care ar forma o singură persoană; nici că sunt trei naturi care ar forma o singură natură, ceea ce ar fi absurd. Misterul cuprinde trei persoane divine într-o singură natură, cea dumnezeiască, pe care o are în întregime Tatăl, Fiul și Sfântul Duh... Pe când își frământa sfântul Augustin mintea cu astfel de probleme, un copilaș îi întrerupe șirul ideilor prin jocul său de pe plaja mării. Acesta făcuse o groapă în nisip și cu o valvă de scoică încerca să aducă cu dânsa toată apa mării. Alerga mult și realiza puțin. Întrebat ce face, copilul a răspuns: vreau să adun în groapa aceasta toată apa mării. Sfântul îi spune: Imposibil. Privește marea! Este atât de mare că nu-i vezi marginile, pe când groapa ta din nisip este mică precum pumnul. La care copilul îi răspunde: Mai ușor voi reuși să adun eu toată apa mării în această groapă, decât să reușești tu să cuprinzi misterul Preasfintei Treimi cu mintea ta. Copilul a dispărut și Augustin a rămas să mediteze asupra slăbiciunii umane în fața Divinității.

Fiind slabi, mărginiți și neputincioși în a înțelege un mister nemărginit, ne putem forma totuși o idee îmbucurătoare despre iubirea Tatălui, care să dea sens existenței noastre; despre nașterea Fiului, care desăvârșește sensul nașterii noastre în timp și despre purcederea Duhului Sfânt, care ne călăuzește spre Tatăl prin Fiul, amintindu-ne adevărul că suntem copiii lui Dumnezeu prin Botez. Aceasta nu înseamnă că nu trebuie să ne mai gândim, chiar dacă nu putem înțelege. Nu înțelegem tot misterul, dar ne putem bucura și trebuie să ne bucurăm de cât putem înțelege și mai mult ne bucurăm de ceea ce credem, așa cum Elisabeta îi spune Fecioarei Maria că este fericită pentru că a crezut în cele spuse ei de Domnul prin îngerul Gabriel la Buna-Vestire (cf. Lc 1,45). Bazându-ne pe învățătura sfinților părinți ai Bisericii, încercăm să-l cunoaștem pe Dumnezeu cu toată ființa noastră, mai ales în actul creației (Gen 1,26), prin puterea minții care poartă cel mai bine pecetea divină. Aceștia ne spun că Dumnezeu, fiind infinit de perfect, în mod necesar se cunoaște pe sine din veșnicie, că de nu s-ar cunoaște, nu ar mai fi perfect, și, contemplându-se în oglinda preacurată a dumnezeirii sale, dă naștere unei imagini perfecte despre sine în sine, în natura sa. Imaginea sa este însăși realitatea sa. Persoana care se cunoaște pe sine fiindcă a voit această cunoaștere este Tatăl; imaginea voită și cunoscută se naște în sine și este asemenea Tatălui, cu aceeași natură și cu aceeași capacitate de gândire și voință; altfel cunoașterea n-ar fi perfectă dacă ar exista vreo deosebire esențială. Cunoașterea este Fiul. Tatăl, cunoscându-se în imaginea perfecțiunilor sale, se iubește pe sine și cunoașterea pe care o are despre sine. Din cunoscător, Tatăl, și cunoscut, Fiul, pornește aceeași iubire prin care se recunosc și se voiesc amândoi; această iubire, prin care se recunosc și se voiesc Tatăl și Fiul, este Duhul Sfânt.

Pentru că la originea a tot ce există stă același Dumnezeu în trei persoane, el ne revelează ființa sa infinită prin dimensiunile mărginite pe care noi le putem percepe cu mintea noastră. În geometrie avem o imagine trinitară în triunghiul echilateral, cu toate laturile și unghiurile egale; în chimie avem trei culori de bază: roșu, galben și albastru; în fizică ne sunt necesare trei puncte de sprijin pentru a susține un corp solid la înălțime; în biologie sunt trei, fără de care nu poate exista viața: tata, mama și copilul; în filozofie sunt trei elemente care formează argumentul perfect, silogismul: două premise și o concluzie; toată știința economică se bazează pe trei elemente: marfă, vânzător și cumpărător; mai presus de toate în psihologie avem sufletul care poartă amprenta Preasfintei Treimi prin rațiune, voință și memorie; spațiul are trei dimensiuni: înălțime, lățime și lungime; timpul are trei dimensiuni: prezent, trecut și viitor etc. În felul acesta întreg universul este chemat să sărbătorească Preasfânta Treime în bucuria persoanelor divine și a dimensiunilor din creație. Cinstirea Preasfintei Treimi înseamnă desăvârșirea persoanei umane, afirmarea omului ca rege al universului, fiindcă prin om întregul univers pe Dumnezeu îl preamărește, cum cântă psalmistul (cf. Ps 48,11; 69,35; 98).

Pătrunși de misterul Preasfintei Treimi, de misterul iubirii divine, înțelegem că Dumnezeu n-a creat nici o inimă spre a fi depozitul insultelor, ranchiunelor, ironiilor, blestemelor, disprețului sau viciilor de tot felul. Dumnezeu a creat fiecare inimă spre a fi depozitul iubirii sale, fiecare rațiune își află sensul în a fi depozitul adevărului, ca întreaga viață să fie cât mai frumoasă, pătrunsă de binele infinit.

Înainte ca preacurata să apară la Fatima celor trei păstorași (Luciei, Iacintei și lui Francisc), la 13 mai 1917, le-a apărut un înger de trei ori. La a treia apariție, în timp ce copiii erau atenți la recitarea Rozariului, i-a învăluit o lumină neașteptată. S-au ridicat în picioare și au văzut un înger înaintând spre ei pe deasupra măslinilor din apropiere. Era extraordinar de strălucitor și ținea în mâna dreaptă un potir cu o ostie deasupra, din care țâșneau picături de sânge și se adunau în potir. Îngerul a îngenuncheat, s-a plecat cu fața la pământ și a repetat de trei ori: Sfântă Treime, Tată, Fiu și Duh Sfânt, profund vă ador și vă ofer trupul, sângele, sufletul și toată dumnezeirea lui Isus Cristos prezent în toate tabernacolele din lume pentru repararea calomniilor, sacrilegiilor și indiferenței cu care este ofensat. Și prin meritele inimii neprihănite a Mariei îți cer întoarcerea păcătoșilor. După ce a împărtășit pe Lucia cu ostia, cu potirul pe Francisc și pe Iacinta, a repetat rugăciunea încă de trei ori și apoi a dispărut.

Ce putem deduce din acest fapt?

Nu numai că prin primirea sfintei Împărtășanii aducem cinste Preasfintei Treimi, că putem repara ofensele aduse lui Dumnezeu de cei păcătoși, ci și faptul că de nu vom acorda mai mare cinste și respect zilelor de sărbătoare creștine, acestea se vor seculariza și vom ajunge ca în sărbători să ne închinăm la idoli: la mâncare și băutură, la sport, la spectacole artistice, la iarbă verde etc. Dacă relele continuă, sărbătorile religioase sunt numărate, mai curând sau mai târziu vor dispărea din viața oamenilor și, o dată cu ele, adevăratele bucurii izvorâte din tainele divine. Din acest motiv a întrebat Isus pe ascultătorii săi, dacă la a doua sa venire va mai găsi credință sau nu pe acest pământ (cf. Lc 18,8).

Noi, cei de azi, să-l lăudăm pe Tatăl care ne-a creat, pe Fiul care ne-a răscumpărat și pe Duhul Sfânt care ne sfințește, ca în ziua de apoi să ne învie pentru viața cea veșnică. Amin.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire