pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul C

Coborârea Duhului Sfânt

În lumina creației și a revelației

Dumnezeu l-a creat om ca pe cea mai puternică ființă de pe pământ. Învățătorul bisericesc, Tertulian, spune că omul a fost creat din trup și suflet, iar Duhul Sfânt a fost acela care a realizat unirea dintre trup și suflet. Înțelesul acestei idei trebuie căutat în Sfânta Scriptură, chiar la începutul creației, când Duhul Sfânt plutea deasupra apelor pentru a pune în ele puterea vieții (cf. Gen 1,2). Ajungând în contact cu această creatură care abia ieșise din mâinile atotputernice ale Tatălui, Duhul Sfânt și-a întipărit pecetea sfințeniei sale pe natura apei, ca ea, la rândul său, să poată fi elementul fizic de bază al naturii umane. Astfel, omul creat după chipul și asemănarea Tatălui creator, să poarte chipul și asemănarea sfințeniei Duhului Sfânt, nu numai în suflet, ci și în trup. La început, toate elementele naturii purtau pecetea sfințeniei Duhului Sfânt și numai în lumina acestei sfințenii au apărut înaintea Creatorului în ziua a șasea ca fiind foarte bune (Gen 1,31).

Diavolul invidios s-a folosit rău de puterea rațiunii sale și i-a furat omului puterea și, o dată cu dânsa, omul și-a pierdut libertatea, frumusețea, iubirea, legătura cu Duhul Sfânt, de aceea legătura dintre trup și suflet a devenit atât de slabă încât se poate pierde ușor și omul devine supus morții. Moartea îl face mai slab, mai fricos, mai urât...

Păcatul protopărinților Adam și Eva a făcut să dispară pecetea sacră, legătura sfântă dintre trup și suflet, dintre om și om, dintre om și Dumnezeu. Omul a ajuns la o constatare, pe cât de tristă, pe atât de descurajantă, după cum o mărturisește chiar sfântul Paul: Văd în mădularele mele o altă lege luptându-se împotriva legii minții mele și făcându-mă rob legii păcatului care este în mădularele mele. Om nenorocit ce sunt! Cine mă va elibera de trupul morții acesteia? (Rom 7,23-24).

Numai cu un trup și un suflet nemuritor, omul rămâne întreg în natura sa, dar nu mai are legătura sfântă dintre trup și suflet, nu mai poartă amprenta Duhului Sfânt, uită de Creatorul său, nu-și mai află sensul său spre Tatăl și de aceea diavolul, care umblă răgând ca un leu și caută să-l înghită (cf. 1Pt 5,8), reușește să-l pervertească în așa fel ca faptele rele din urmă să fie mai rele decât cele dintâi ale primilor oameni (cf. Lc 11,26).

Rusaliile sunt apogeul revelației divine, dar acțiunea Duhului Sfânt de pregătire a lumii pentru a reprimi pecetea sfințeniei sale dintru început a început îndată după căderea omului în păcate (cf. Gen 3,9-21), s-a accentuat la Buna-Vestire când Maria zămislește pe Mesia prin adumbrirea Duhului Sfânt (cf. Lc 1,35-41), continuă la botezul lui Isus, coborând asupra lui pe când era în apa Iordanului (cf. Lc 3,22), îl învie din morți (cf. Rom 8,11) și-l răpește de pe pământ sub chipul norului, pentru a-l înălța la dreapta Tatălui (cf. Fap 1,9).

Isus îl aduce pe Duhul Sfânt ca prim și cel mai prețios dar al vieții când s-a întors biruitor din mormânt asupra păcatului, asupra diavolului și asupra morții și îi invită să-l primească: Luați pe Duhul Sfânt (In 20,22) și le dă putere ca, prin iertarea păcatelor, să redea viață oamenilor, zicând: Cărora le veți ierta păcatele, vor fi iertate (In 20,21). Această putere apostolii o exercită numai în virtutea garanției lui Isus că Duhul Sfânt rămâne în ei și este în ei (cf. In 14,17). Prin mâinile apostolilor, peste cei iertați prin Botez sau Pocăință, Duhul Sfânt cobora și asupra celor care primeau învățătura lui Isus (cf. Fap 8,17; 10,44-48 etc.).

Ce devine omul, când Duhul Sfânt își reia locul inițial?

O unitate, nu numai în sine prin trup și suflet, ci, așa cum ne spune sfântul Paul, devine o unitate cu Cristos (cf. 1Cor 6,17), fiu al lui Dumnezeu (cf. Gal 4,6), moștenitor al împărăției Tatălui ceresc (cf. Ef 1,13-14). Meditând aceste lucruri minunate, sfânta Magdalena de Pazzi spune: Dacă omul ar cunoaște cât de mult îl iubește Dumnezeu când este unit cu Duhul Sfânt, ar muri de fericire. Și nu este de mirare că Dumnezeu îl iubește atât de mult pe cel unit cu Duhul Sfânt, fiindcă într-un astfel de om el se iubește pe sine, fiindcă însăși iubirea sa se revarsă în inima omului prin Duhul Sfânt (cf. Rom 5,5).

Din astfel de oameni plini de Duhul Sfânt se formează o societate nouă, carismatică, Biserica, în sânul căreia omul se depășește pe sine (cf. 1Cor 14,4-12-26).

În lumina celor afirmate până acum, putem susține cu certitudine că Rusaliile nu sunt o dogmă, ci o acțiune vie și permanentă a cerului pe pământ, sunt o afirmare crescândă a spiritului asupra materiei, sunt o profeție care ne arată starea de mâine a omenirii, sunt o chemare spre interiorul nostru pentru a descoperi resursele energiilor cerești prin care se poate domoli materia rebelă, se pot porni tunete, se poate zgudui materialismul din temelii, se pot declanșa limbi de foc aducător de viață, de curaj, de trăire, de pace, de adevăr, de fericire prin unirea tuturor popoarelor pământului prin limbajul comun al Rusaliilor, prin Duhul Sfânt, izvorul iubirii.

Telepatia credinței este iubirea. Cu timpul, darul limbilor din Biserica primară a fost înlocuit cu un altul mai prețios, cu iubirea, limbaj înțeles de toate neamurile pământului (Intimità divina).

Creația și-a atins culmea în Adam, iar revelația în Cristos, atât în Cristosul plămădit de Duhul Sfânt în sânul preacuratei, cât și în trupul său mistic plămădit la Rusalii, prin care redobândim, nu numai ceea ce ne-a furat Satana - puterea, iubirea, libertatea, viața etc. - dar însăși divinitatea, fiindcă Dumnezeu ne dă Duhul fără măsură (cf. In 3,34). La nașterea lui Isus au făcut sărbătoare îngerii cerului și câțiva păstorași, dar acum, la nașterea Bisericii, prin care omul ajunge la depășirea condiției sale pământești, fiindcă numai în sânul ei devine predestinat Ierusalimului ceresc (cf. Ap 21,9-27), în sărbătoare se angajează și persoanele dumnezeiești, în primul rând Sfântul Duh este acela care inaugurează festivitatea cu fenomene caracteristice unei mari victorii cu parade, bubuituri ca de tun, limbi de foc precum sunt cele de artificii multicolore, cu mulțime de spectatori uimiți, ca să vadă toate marginile pământului mântuirea Dumnezeului nostru, fiindcă împărăția lui Dumnezeu este dreptate și pace și fericire în Duhul Sfânt (cf. Rom 14,17).

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire