pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul C

Duminica după Înălțare

Moștenire sacră

Cristos s-a înălțat și șade de-a dreapta Tatălui (Mc 16,19).

Înainte însă de a se fi înălțat la cer, Isus ne-a lăsat o întreită moștenire sfântă: spiritul său, spiritul Bisericii sale și gloria lui Dumnezeu.

Spiritul lui Isus Cristos a fost profețit de Isaia ca fiind pașnic - nu va striga - nonviolent - trestia frântă nu o va zdrobi -; stăruitor în bine pentru toți - nu va fi nici obosit, nici sleit de puteri, deoarece învățătura lui toate ținuturile o așteaptă (Is 42,2-4) - blând - ca un miel dus la înjunghiere și ca o oaie fără de glas înaintea celor care o tund, așa nu și-a deschis gura sa (Is 53,7); iertător și plin de dragoste - a purtat fărădelegile noastre și pentru cei păcătoși și-a dat viața (Is 53,12).

Sfântul Ștefan s-a dovedit un vrednic moștenitor al spiritului lui Cristos (lectura I-a): plin de Duhul Sfânt, vizionar, contemplativ, răbdător sub ploaia de bolovani, pașnic, blând, evlavios și mai ales iubitor până în a nu lua răul în seamă și a se jertfi chiar pentru dușmani (cf. 1Cor 13,5). A-l vedea pe Isus de-a dreapta lui Dumnezeu, pe lângă o viziune extatică, înseamnă a avea o credință adâncă și tare în dreptatea divină și a trăi această dreptate, simțind că ea vine din învierea și înălțarea lui Isus.

Viziunea clară asupra dreptății divine este caracteristica eroică a sfinților. Cineva a spus cu multă înțelepciune: Adevăratul creștin se cunoaște după felul cum gândește în clipele de suferință, apăsare și încercare (Pr. D. Patrașcu). Creștinul adevărat, moștenitor al spiritului de nonviolență al lui Cristos, constituie acea substanță adezivă, acel ciment care unește milioanele de miliarde de firicele de nisip care, formând un dig puternic împotriva valurilor furioase ale infernului, constituie o materializare concretă a rugăciunii lui Isus ca toți să fie una. Biserica regretă ori de câte ori unii sau alții dintre fiii ei uită de această moștenire sacră și se comportă asemenea celor din insula Minorca (Baleare). În anul 415 au fost descoperite moaștele sfântului Ștefan. Mai târziu, aduse de Paul Orosiu pe această insulă, creștinii au uitat de porunca iubirii și au trecut prin ascuțișul sabiei pe toți urmașii acelora care l-au omorât.

Marele bărbat de stat al Indiei, Gandhi, care deși era păgân s-a călăuzit în viață după preceptele evanghelice, când un hindus a venit la el și i-a spus că nu poate să ierte pe un musulman care i-a omorât fiul, dar nici nu vrea să meargă în iad prin uciderea criminalului, Gandhi, care făcea greva foamei pentru împăcarea taberelor rebele, i-a spus: Cunosc o singură cale de ieșire din iad: ia în locul fiului tău mort un copil musulman orfan, ai cărui părinți au fost uciși de hinduși și crește-l ca pe propriul tău fiu!

Acesta este spiritul lui Cristos și este atât de minunat. Să-l moștenim și noi!

Isus a lăsat ca moștenire Bisericii spiritul rugăciunii și aceasta nu încetează să strige: Maranatha! Vino, Doamne Isuse!

Această expresie - Maranatha - își are originea din limba aramaică, înrudită cu ebraica și în care a fost scrisă mai întâi Evanghelia după sfântul Matei. Ea a căpătat un caracter liturgic și poate fi tradusă, după felul în care este scrisă: Maran-atha, adică Domnul vine; sau Marana-tha, adică Vino, Doamne! Expresia o folosește sfântul Paul în Scrisoarea către Corinteni, capitolul 16, versetul 21 și sfântul Ioan în Apocalips (22,20). Prin această expresie, sfântul Paul sintetizează spiritul Bisericii care trăia din speranța întâlnirii cu Domnul, care va pronunța sentința finală în funcție de iubirea pe care o va avea fiecare om în parte la judecata de apoi, fiindcă ceva mai înainte le spusese corintenilor: Cel care nu-l iubește pe Domnul, să fie anatema și apoi, după Maranatha urmează două propoziții cu caracter liturgic: Harul Domnului nostru Isus Cristos cu voi, și: Dragostea mea cu toți în Cristos Isus, arătând că harul Domnului și dragostea sa sunt una, fiindcă ambele au același scop: fericirea corintenilor. Apocalipsul sfântului Ioan constituie profeția Noului Testament asupra viitorului Bisericii până la împlinirea timpului, în parusie, când Isus și mireasa sa, Biserica, vor forma o unitate prin darul Duhului Sfânt, denumit apa vieții. Expresia Maranatha constituie rugăciunea celui care cunoaște măreția profeției. Ioan cunoaște această măreție finală, dorește să de bucure de dânsa împreună cu toți oamenii. Pentru aceasta, salutul său de încheiere se vrea a fi o rugă desăvârșită: Harul Domnului să fie cu voi toți! Numai cei în har, în iubire vor avea parte de fericirea de a participa la nunta Mielului. Spiritul Bisericii, în care ne naștem la viața cea nouă prin Botez, este spiritul rugăciunii în speranța întâlnirii fericite cu Isus.

Avem acest spirit?

Isus înălțat la cer ne-a lăsat ca moștenire slava, gloria sa, slava lui Dumnezeu - Slava pe care mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una. Glorie în unitate.

A renunțat oare Dumnezeu la gelozia sa?

Sfântul Petru spune că numai a lui Dumnezeu este slava și stăpânirea în vecii vecilor (1Pt 4,11), conștient fiind de ceea ce declarase Dumnezeu însuși: Slava mea nu o voi da altuia (Is 42,8).

Care este totuși această slavă pe care Tatăl i-a dat-o lui Isus și Mântuitorul a dat-o ucenicilor săi ca să ajungă până la noi? Gloria lui Dumnezeu Tatăl este Fiul său în care își află toată bucuria atât la botez cât și pe muntele înalt (pe Tabor) (Mt 3,17; 17,51). Fiul, în iubirea sa nemărginită față de oameni, s-a smerit și ne-a oferit gloria sa de Fiu al Tatălui, ne-a oferit demnitatea de a fi fii ai lui Dumnezeu (In 1,12). Iubirea a făcut din Fiul Tatălui Fiul Omului și tot ea este aceea care îi face una. Isus ne-a dat iubirea sa pentru a-i spune lui Dumnezeu Tată, ca să ajungem la intimitate și unitate cu el, fiindcă, așa cum ne spune și sfântul Paul: Ne-a predestinat să fim fiii săi adoptivi (Ef 1,5), spunându-i Tată prin Duhul Sfânt (Rom 8,15; Gal 4,6); iar Isus, ducând pe mulți la mărire, nu se rușinează să-i numească pe ei "frați" (Evr 2,10-11). Isus ne-a dat gloria sa ca noi să avem ce da lui Dumnezeu, să înțelegem că sensul vieții noastre este de a-i aduce slavă Tatălui și Fiului și Duhului Sfânt. Numai în acest sens a putut sfântul Irineu să spună: Omul viu este gloria lui Dumnezeu.

Dorul după Isus, cuprins în spiritul Bisericii primare, trebuie să ne caracterizeze și pe noi; el trebuie să fie mai mare decât orice, asemenea aceluia de care era cuprins sfântul Paul când scria credincioșilor din Filipi: Doresc să mor și să fiu cu Cristos (1,23). Acest dor nu trebuie să rămână la limita afectivității, ci să se concretizeze în fapte, ca în sfântul Ștefan, fiindcă Isus o spune clar: Nu tot cel ce-mi zice mine "Doamne, Doamne" va intra în împărăția cerurilor, ci acela care face voia Tatălui meu din ceruri (Mt 7,21) și: Plata mea este cu mine, ca să dau fiecăruia după cum este fapta lui. Fapta, care merită cea mai mare răsplată, constă în a da mărturie vie, trăită, despre Cristos, că el este Fiul lui Dumnezeu, așa cum a afirmat el însuși: Oricine mă va mărturisi pe mine înaintea oamenilor și Fiul Omului va mărturisi pentru el înaintea îngerilor lui Dumnezeu. Iar cel care se va lepăda de mine înaintea oamenilor, lepădat va fi înaintea îngerilor lui Dumnezeu (Lc 12,8-9).

Maranatha! Vino, Doamne Isuse! -, s-a transformat într-o mărturie conștientă a sufletelor de elită, concretizată într-o rugăciune deosebită, pe care este bine s-o auzim și să ne-o însușim: Vino, Doamne Isuse! La revărsatul zorilor strig către tine, pentru că tu ești soarele vieții mele. Vino spre a-mi împrăștia întunericul care îmi ascunde frumusețea iubirii tale și spre a-mi înveseli duhul meu cu lumina ta. Vino, Isuse! Suspin către tine la ceasul amiezii, pentru că tu ești viața inimii mele. Vino spre a-mi da flacăra iubirii tale și spre a nimici cu focul tău urmele păcatelor mele. Vino și fă să răsară florile propunerilor sfinte și apoi prefă-le în roade de sfințenie! Vino, o Isuse! Suspin către tine în tulburările sufletului, pentru că numai tu ești puterea care potolește furtunile și redai liniștea. Vino și adu pacea acestei făpturi sărmane care de atâția ani se luptă pentru biruința iubirii. Vino, în sfârșit, și dă-mi coroana muceniciei mele! Vino, Isuse! Suspin către tine la sosirea serii, pentru că numai tu ești liniștea apusului meu. Vino și înveselește tristețea ființei mele care se stinge! Vino și în tăcerea făpturilor care nu mai vorbesc celui ce moare, fă să aud glasul tău care făgăduiește pace, odihnă, iubire și fericire pentru totdeauna. Suspin către tine în umbrele nopții, fiindcă lumina ta nu are apus. Vino și pune-mi în inimă germenul vieții nemuritoare, pentru ca în încăperile întunecoase ale mormântului și sub uitarea rece a celor ce trăiesc, să rămână vie în mine scânteia care în zilele din urmă se va preface într-un foc destinat să ardă tămâia închinăciunilor mele veșnice! Maranatha! Amin.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire