pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul C

Înălțarea Domnului

Bucuria omului

Este un singur adevăr de credință că Isus a înviat și s-a înălțat în slava cerească - înălțarea este înviere și învierea este înălțare - dar fiind vorba de un mister care depășește limitele experienței sensibile, nu poate fi rezumat numai la scena mormântului rămas gol și nici numai la cea de pe Muntele Măslinilor când apostolii l-au văzut plecând la Tatăl.

Înălțarea apare ca: 1) împlinirea unei profeții repetată de mai multe ori: Mă duc la Tatăl (cf. In 16,16); 2) ca o încoronare a învierii, deoarece îl plasează la dreapta Tatălui (cf. Mc 16,19) și, 3) după cum Isus este învățătorul nostru, înălțarea sa pune în evidență destinul omului nou: creat de Dumnezeu-Tatăl, răscumpărat de Dumnezeu-Fiul și sfințit de Dumnezeu-Duhul Sfânt, va intra deplin în împărăția care i-a fost pregătită de la întemeierea lumii (cf. Mt 25,34), la sfârșitul veacurilor.

Tatăl, pentru Isus, este expresia prin excelență a iubirii. Întoarcerea la iubirea pură, veșnică, unică este o necesitate fizică, dar pentru noi ea este transcendentală. Ne-ai făcut pentru tine, Doamne, și neliniștită este inima noastră până când nu se va odihni în tine, spune sfântul Augustin.

Înălțarea este preludiul parusiei, adică arată caracterul unitar al istoriei mântuirii. Voi veni să vă iau, ca acolo unde sunt eu să fiți și voi, ne asigură Isus (In 14,3). Îngerii dau mărturie despre legătura dintre înălțarea lui Cristos și parusie: Acest Isus, care s-a înălțat de la voi la cer, astfel va veni precum l-ați văzut mergând la cer.

Apostolii s-au bucurat de înălțarea lui Isus. Noi trebuie să trăim astfel această viață încât să ne bucurăm de venirea lui și așa vom participa la bucuria apostolilor de la înălțarea Învățătorului. Trebuie însă ca timpul intermediar dintre înălțarea Domnului și parusie să fie legat unitar prin credință și sacramente de cele trei persoane divine - Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt -, căutând cele de sus, fiindcă viața noastră este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu (Col 3,1 ș. u), conștientizând mereu că reședința noastră statornică este în cer (Fil 3,20), casa noastră dorită (cf. 2Cor 5,1 ș.u.) nu este alta decât Cristos însuși glorificat (Fil 3,21), omul ceresc (1Cor 15,45-49) în care ne îmbrăcăm cu puterea necesară ca să trăim o viață nouă încă din această lume.

Înălțarea la cer a întărit credința în viața veșnică și speranța după împărăția cerească. Fără faptul înălțării Domnului poate ne-am plânge azi precum cei doi ucenici în drum spre Emaus: Noi, care speram că el va fi acela care va izbăvi pe Israel (Lc 24,21) ne-am întreba mereu ca apostolii în preajma Înălțării: Doamne, oare în acest timp vei așeza la loc împărăția lui Israel? (Fap 1,6).

Prin Înălțare s-a făcut lumină: Cristos este capul Bisericii și acolo unde este capul, trebuie să fie și trupul său, Biserica, adică întreaga ceată a drepților care l-au dorit, l-au prevestit, i-au pregătit calea și l-au urmat.

Înălțarea s-a desăvârșit prin norul care l-a răpit. Norul l-a răpit pe Isus ca apoi să-l coboare ca o ploaie roditoare peste sufletele noastre. Numai ploaia căzută din acest nor va face să rodească toate virtuțile, dar mai ales cele teologale: credința, speranța și dragostea. Virtuțile se dezvoltă armonios prin Cristos Domnul nostru și devin meritorii pentru înălțarea noastră. Credința, fără îndoială, este meritorie când putem spune cu sfântul Petru: Tu ești Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu (Mt 16,16), când cea mai mare parte dintre admiratorii lui Isus nu vedeau, sau cei de azi nu văd, decât un profet oarecare. Isus îi răsplătește credința lui Petru punându-l păstorul turmei celor ce vor crede ca dânsul: Paște oile mele (In 21, 15-17). În schimb, Petru văzuse atâtea minuni ale lui Isus, auzise atâtea învățături divine și Tatăl ceresc însuși îl inspirase prin Duhul său și de aceea a putut ajunge ușor la această credință plină de convingere, la care a ajuns apoi și sfântul Toma văzându-i rănile glorificate de înviere, numai că Isus i-a spus acestuia, dar pentru noi: Mai fericiți cei care n-au văzut și au crezut (In 20,27-29).

Nădejdea noastră a crescut prin înălțarea lui Isus. Mântuitorul a spus că va învia și a înviat; a promis pe Duhul Sfânt și l-a trimis; a prezis că Biserica sa va birui porțile iadului și suntem martorii ei de două mii de ani etc. Prin urmare, avem motive să sperăm și mai mult în promisiunea lui, pe care a ținut să o întărească printr-o rugăciune specială și unică: Părinte, acei pe care mi i-ai dat, vreau ca acolo unde sunt eu să fie și ei cu mine (In 17,24).

Iubirea, prin înălțarea lui Isus, s-a înnobilat, s-a curățat de rugina celor pământești, de interesele vremelnice, și chiar de împărăția lui Israel. L-a răpit un nor și ne-a dat posibilitatea de a ne dovedi iubirea căutându-l, așa cum copilul își caută mama plângând de dorul și de dragul ei, când îi lipsește de mult timp sau se ascunde punându-l la încercare.

Pentru sine, Isus a pus accentul Înălțării pe intrarea sa în slava cerească (cf. Lc 24,26), dar pentru noi, el pune accentul pe trimiterea Duhului Sfânt: Este mai bine pentru voi ca eu să mă duc, că de nu mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar de mă voi duce, îl voi trimite la voi (In 16,7). Venirea Duhului Sfânt pentru noi este necesară: pentru a vădi lumea de păcat, de dreptate și de judecată (In 16,8). Venirea Duhului Sfânt, nu numai că a ușurat enorm munca apostolilor de convertire a tuturor oamenilor, dar, prin carismele sale, a reînnoit fața pământului. Acolo unde înainte erau lupanare, au apărut mănăstiri, unde erau temple cu zeitățile desfrâului, au apărut bisericile în care Dumnezeu este cinstit în spirit și adevăr etc.

Un alt motiv de bucurie pentru noi, izvorât tot din faptul înălțării lui Isus, ni-l descoperă sfântul evanghelist Ioan, când spune: Copilașii mei, acestea vi le scriu, ca să nu păcătuiți. Iar dacă a păcătuit cineva, avem un mijlocitor la Tatăl, pe Isus Cristos cel drept (1In 2,1). Glasul rănilor glorioase ale lui Isus constituie rugăciunea permanentă către îndurarea divină: Părinte, iartă-i că nu știu ce fac! (Lc 23,34). Prin această rugă continuă ne pregătește locul în ceruri (cf. In 14,2), fiindcă numai prin această rugă ne face părtași ai naturii divine (cf. 2Pt 1,4).

Această ultimă idee o pune în evidență și prefața sfintei Liturghii de azi: făcând parte din trupul său, îl vom urma acolo unde a mers înaintea noastră, el, Capul și Începutul.

Prin înălțarea sa la cer, Cristos dă posibilitate Bisericii de a deveni catolică, universală, fiindcă îi dă posibilitatea de a i se simți prezența în tot locul și, așa cum spune sfântul Paul: pe toate să le umple (Ef 4,10) prin apostolii care au plecat și au propovăduit pretutindeni, iar Domnul lucra împreună cu ei și întărea cuvântul prin semnele care îl însoțeau (Mc 16,19-20).

Isus s-a înălțat și a dispărut după un nor, dar în urma lui au rămas să strălucească stelele, să ne lumineze, să ne călăuzească. Sfinții sunt puzderia de stele de pe firmamentul Bisericii; ei formează coroana lui Isus înălțat, ei sunt purtătorii luminii lui în lume.

Se cuvenea să se înalțe Cristos la cer, ca să fie bucuria majorității care a trecut de pe acest pământ. Mulți dintre cei răposați și-au dat viața pentru el și au mai mult drept la bucuria vederii lui. Ca să ajungem și noi, trebuie să ne smerim prin credința care ne șoptește mereu că trebuie să-l urmăm pe calea crucii sale.

Un preot cucernic, foarte probabil sfântul Ioan Bosco, povestește despre o călătorie a sa la Roma din anul 1863, unde a participat la un aniversar extraordinar dintr-o familie. Unei mame i-a murit singurul fiu pe care-l iubea mai mult decât lumina ochilor. Ea se ruga zi și noapte ca Dumnezeu să i-l redea viu. La stăruința ei a fost dezgropat după opt zile de la înmormântare. Mare și minunată a fost iubirea acestei mame, ca a aceleia din Naim, căreia Isus i-a spus: Nu plânge! (Lc 7,13). Copilul a înviat și a fost dus acasă în triumf, toți se bucurau, numai cel înviat era trist și întristarea creștea tot mai mult. După trei zile, mama l-a întrebat despre motivul întristării lui și el a zis: O iubită mamă, lasă-mă să mor din nou. Când l-ai văzut pe Dumnezeu, nu mai poți rămâne pe acest pământ. Lasă-mă să mor și îți făgăduiesc că mă voi ruga pentru tine și vei fi cu mine. Și a murit de dorul lui Dumnezeu.

Să ne rugăm cu scriitorul spaniol Donoso Cortez (+1853): Dumnezeul meu, eu sunt făptura ta. Tu ai spus: "Toate le voi trage la mine", Trage-mă și pe mine la tine! Ia-mă sus la tine în cer! Amin.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire