pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul C

Duminica a VI-a după Paște

Oamenii și Biserica

Învățătura spirituală din lecturile de azi: lectura I (Fap 15,1-2; 15,22-29), Isus înviat îi găsește pe ucenicii săi ca oameni și, înălțându-se la cer, îi lasă ca biserică vie, care se frământă, caută, trăiește momentul istoric - kairoi - sub inspirația Duhului Sfânt, eliberându-se de balastul Legii. Lectura a II-a (Ap 21,10-14-22-23) ne descrie, nu atât frumusețea Bisericii ca și cetate așezată pe munte, cât mai ales faptul că ea deține cele douăsprezece porți prin care oamenii de pretutindeni pot să intre și să-și găsească mântuirea în împărăția lui Dumnezeu. Lectura a III-a, evanghelia (In 14,23-29), ne asigură că Duhul Sfânt este garantul cuvântului dătător de pace și de fericire. Toate aceste trei lecturi vor să sintetizeze marile binefaceri ale învierii Domnului, ca să ne găsim bucuria sufletească în faptul înălțării lui. Să le consemnăm cu credință și atenție!

Învierea este momentul istoric - kairoi - care a lansat cel mai mult dorința omului spre îndumnezeire, spre infinit și i-a dat garanția că se poate împlini. Omul de azi vrea tot mai mult, mai mult decât ceea ce are, decât ceea ce este și, pe zi ce trece, apare tot mai clar că pământul este prea mic pentru sufletul său. Necesitatea unui nou spațiu vital este urgentă și lectura a II-a ne face să întrezărim acest spațiu. În această călătorie spre infinit ne este călăuză Duhul Sfânt, care ne face să înțelegem că ținta va fi atingerea fericirii fără sfârșit.

Învierea ne-a dat siguranța întâlnirii cu Cristos.

Numai această întâlnire cu Dumnezeul-Om, părinte și frate, adevăr și dragoste, seriozitate și gingășie, exigență infinită și înțelegere nesfârșită ne poate scuti de frică și de tristețe, dându-ne tăria de a trăi și bucuria de a muri (N. Sarale). Când regele-profet David se întreba: Cum voi răsplăti Domnului pentru tot binele ce mi-a făcut? tot el a găsit răspunsul cel mai potrivit în trei variante: Potirul mântuirii voi lua și numele Domnului voi chema / Făgăduințele mele către Domnul le voi împlini în văzul a tot poporul său; fiindcă scumpă e în ochii Domnului moartea credincioșilor săi (Ps 115,11-12). Și eu, asemenea lui Isus, trebuie să iau paharul mântuirii, suferințele vieții; după cum Cristos și-a ținut făgăduința și l-a trimis pe Duhul Sfânt, tot așa îmi voi ține propunerile cele bune de la Botez și așa îl voi preamări pe Domnul printr-o moarte sfântă.

Învierea ne ajută să ne întâlnim cu Cristos în oameni.

Saul persecuta pe creștini, pe oameni. Isus îi apare și-i spune pe drumul spre Damasc: Saule, Saule, de ce mă prigonești? Cine ești, Doamne? Eu sunt Cristos pe care tu îl prigonești (Fap 9,4-5).

Din acest fapt al învierii lui Isus, primii creștini s-au obișnuit să spună: Vidisti christianum, vidisti Christum, cu alte cuvinte: Când vezi un creștin, îl vezi pe Cristos.

Acest fapt l-a luminat pe marele eliberator al Indiei, Gandhi, când a spus: Mă străduiesc să-l văd pe Dumnezeu în slujirea omenirii, fiindcă știu că Dumnezeu nu este în cer, nici aici pe pământ, ci în fiecare dintre noi. Iar când a fost închis în Africa de Sud de către generalul Gordon, i-a trimis un salut de pace, i-a făcut o pereche de sandale și l-a asigurat că își va continua acțiunea politică de nonviolență.

Învierea este aceea care a dus cultul, cinstirea lui Dumnezeu, pe culmile cele mai înalte ale spiritualității.

Sfântul Augustin, comentând cuvintele sfintei evanghelii: Dacă cineva mă iubește, Tatăl meu îl va iubi și vom veni la el și lăcaș la el vom face, spune: Dumnezeu, Treimea - Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt - vine la noi când noi înșine mergem la el; vine la noi ajutându-ne, iar noi mergem la el ascultându-l; vine la noi luminându-ne, iar noi mergem la el ascultându-l; vine la noi luminându-ne, iar noi mergem la el contemplându-l; vine la noi umplându-ne de prezența lui, noi mergem la el primindu-l (In 10,76,4).

Aici se realizează ceea ce Isus spusese femeii samaritene la fântâna lui Iacob: Adevărații închinători se vor închina Tatălui în spirit și adevăr, căci însuși Tatăl astfel de închinători caută. Dumnezeu este spirit, iar închinătorii lui trebuie să se închine în spirit și adevăr (In 4,23-24). Creștinul adevărat i se închină Tatălui prin Cristos, în spiritul lui Cristos înviat și în adevăr, adică în Duhul Sfânt care se roagă în noi și pentru noi cu suspine negrăite (Rom 8,26). Isus ne-a vorbit de atâtea ori despre această locuință a Preasfintei Treimi din noi prin acțiunea Duhului Sfânt, care face ca Dumnezeu să fie mai strâns unit cu noi decât este unirea dintre trupul și sufletul nostru (Sfântul Augustin). Numai în această unire, ființa regală a pământului - omul -, poate aduce un cult în numele întregii creații Creatorului său. De aceea cetatea lui Dumnezeu (lectura a II-a) nu are templu, fiindcă întregul univers pe Dumnezeu îl preamărește prin spiritul omului și omul prin spiritul lui Cristos în Duhul Sfânt.

Învierea este aceea care a deschis păgânilor porțile Bisericii.

Rupând mentalitatea veche a acelora care susțineau că cei care nu acceptă circumciziunea rituală lăsată de Moise nu se pot mântui, Biserica și-a deschis cele douăsprezece porți ca să intre toți oamenii din cele patru colțuri ale pământului prin aceeași credință în Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, cele trei porți de pe fiecare latură a Ierusalimului ceresc (lectura I-a).

Acceptarea minunii învierii lui Isus, în prealabil răstignit, mort și îngropat, are pentru prima comunitate creștină o dublă semnificație: 1) se împlinește, anticipat, un eveniment escatologic și 2) acest eveniment escatologic este experimentat concret, în timp. Această dublă semnificație a învierii lui Isus îl îndreptățește pe sfântul evanghelist Ioan să dea motive de bucurie tuturor creștinilor, chiar dacă sunt persecutați, că Biserica va triumfa, așa cum a prezis-o în cartea Apocalipsei.

Nu putem face în câteva minute bilanțul tuturor valorilor spirituale propulsate spre desăvârșirea noastră de lumina învierii Domnului, dar când aceste valori au fost în primejdie, apostolii s-au adunat în primul Conciliu ecumenic la Ierusalim și le-au apărat cu toată tăria Duhului Sfânt și cu prețul sângelui lor.

Noi, cum le prețuim? Cum le apărăm?

Iată cum a înțeles o bătrânică din Constantinopol să apere valorile spirituale în fața unor soldați porniți pe jaf și alte rele! Când cruciații mergeau să elibereze Sfântul Mormânt de sub stăpânirea păgânilor otomani, au cucerit mai întâi Bizanțul. Pe stradă au întâlnit o bătrânică foarte grăbită, ducând într-o mână o găleată cu apă și în alta un vas cu jar. Un soldat a întrebat-o: Încotro așa grăbită, bunicuțo? Ea a răspuns: Mă grăbesc să sting focul iadului și să dau foc raiului! Și, fiindcă musafirii din jur o privesc nedumeriți și bănuitori de vreo erezie, a continuat: Da, mă duc să sting iadul, ca oamenii să nu-l mai iubească pe Dumnezeu de frica lui și să dau foc raiului, ca nimeni să nu-l mai iubească pe Dumnezeu de dorul lui, ci toți oamenii să-l iubească pe Dumnezeu fiindcă este Dumnezeu; adică pentru că este Creatorul tuturor, este minunat în sine, merită toată cinstea pentru sine, toată iubirea pentru că este iubire, pentru că fără el nimic nu are valoare.

O, dacă am înțelege și noi acest lucru! Am simți cu adevărat că trăim o viață nouă în lumina învierii lui Isus, am simți cum ne înălțăm și presimțim bucuria de a fi cu Isus în Tatăl prin Duhul Sfânt!

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire