pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul C

Duminica a IV-a după Paște

Învierea ne afirmă

Martirul Caliope, întrebat de originea sa, a răspuns judecătorului păgân: Pamfilia este locul meu de naștere, dar gloria mea nu este de aici, ci din faptul că port numele lui Cristos, Domnul meu. Sfântul Sebastian, ca să nu uite de această demnitate de creștin, purta la gât un medalion pe care scria: Sunt creștin.

Demnitatea glorioasă de creștin a izvorât din valori spirituale deosebite, puse în lumină de misterul învierii. Este bine să cunoaștem aceste valori, așa cum le găsim pe câteva în lecturile zilei.

Prima lectură pune în evidență vestirea adevărului mântuitor la Antiohia Pisidiei de către Barnaba: toate popoarele sunt menite să primească vestea învierii și lumina spre luminarea neamurilor (Is 11,10; Lc 2,32). Evreii au fost primii chemați să îmbrățișeze acest adevăr, dar, fiindcă majoritatea s-a opus, ba chiar persecutau pe cei care le aduceau vestea mântuirii, Paul și Barnaba au luat inițiativa de a predica păgânilor, care s-au arătat foarte receptivi.

Dat fiind faptul că orice adevăr este izvorât din Dumnezeu și Dumnezeu este Tatăl tuturor oamenilor, adevărul învierii este destinat pentru credința mântuirii tuturor: Voi toți sunteți fii ai lui Dumnezeu prin credința în Isus Cristos. Nu mai există nici iudeu, nici grec, nici sclav, nici om liber, nici bărbat, nici femeie, toți fiind una în Isus Cristos (Gal 3,36).

Învierea adună oamenii într-o unitate armonioasă, din care fiecare capătă, pe lângă valoarea individuală, o valoare colectivă, socială, în funcție de mulțimea celor adunați. Un gram de aur valorează ceva, un kilogram valorează mai mult, dar un munte de aur? Învierea ne pune în comuniune și formăm valoarea de aur a Bisericii în totalitatea ei, de care ne bucurăm atât individual cât și colectiv. Cine înțelege acest lucru, înțelege de ce apostolii erau fericiți când sufereau pentru ca adevărul mântuitor al învierii lui Isus să-și capete dreptul său universal. Evreii, închiși în naționalismul și religia lor, nu au înțeles deschiderea Bisericii pentru toți oamenii. Cineva spunea: Cel care caută adevărul, ar trebui să fie cel mai umil om de pe pământ. Mândria, egoismul și comoditatea sunt totdeauna cei mai mari dușmani ai adevărului (Em. D`Angelo).

Învierea glorioasă a lui Isus a adus în sufletele apostolilor un plus de cunoaștere de ei înșiși, care a generat un înalt grad de smerenie și o mai mare disponibilitate pentru toți oamenii. Chiar dacă la început le-a venit foarte greu să se desprindă de mentalitatea conaționalilor, adevărul învierii Domnului a biruit asupra sângelui, prejudecăților, obiceiurilor, temerilor etc.

Învierea glorioasă a adus apostolilor descifrarea semnului crucii, anume că suferința este semnul iubirii infinite a lui Dumnezeu. Din acest motiv ea a devenit și pentru ei o necesitate, după acel trebuia să pătimească toate acestea Cristos și așa să intre în slava sa (Lc 24,26); simțeau că adevărul mântuirii trebuie udat cu sânge, ca să aducă roade la toate popoarele.

În fața acestui trebuie să pătimească mulți se revoltă, refuzând munca, chinurile nașterii, moartea etc. Să ne gândim însă în mod serios: ce ar fi pământul numai cu cât ne-a lăsat Dumnezeu să suferim? Un fel de rai. Dacă pământul devine un iad tot mai mare pe zi ce trece, acest lucru se datorează omului. El a inventat revolta, războiul, armele cele mai ucigătoare, lagărele morții, divorțurile etc. Omul refuză să înțeleagă necesitatea lui trebuie și, când Dumnezeu îl încearcă puțin, omul se văicărește mult. Uităm că suferința este o necesitate chiar din punct de vedere fizic, material, corporal. Ce ar fi pământul fără suferință? Un rai? Nu, o planetă a monștrilor. Dacă n-am simți durerea când ne ardem, am deveni cu un picior mai scurt sau ciung de o mână; cine s-ar mai feri să nu-și spargă capul sau să-și scoată ochii? Suferința este paznicul frumuseții și integrității noastre fizice. Multe sunt minunile lumii, dar cea mai frumoasă este omul, spune Sofocle din vechime. Or, această minune ar fi dispărut de mult timp fără suferință. Dar nu numai că suferința nu nimicește, ci devine un izvor de viață transformatoare și revelatoare ca, de exemplu, în diaconul Ștefan care, sub ploaia de învinuiri și de bolovani, devine ca un înger și vede cerul deschis și în el slava lui Dumnezeu (cf. Fap 6,15; 7,56); și fiindcă martiriul religios nu este niciodată în cauză proprie, ci pentru cea a lui Cristos, fiind suprema renunțare la egoism, constituie dovada autentică a mesajului creștin: învierea. Tot suferința este aceea care ne mărește mereu setea după infinit, după Dumnezeu, izvorul fericirii veșnice. După cum suferința ne constrânge să ne îngrijim de trup, tot așa moartea ne constrânge să ne îngrijim de suflet.

Un creștin rus, ieșit din închisoare, povestește: Aspectul meu exterior nu era deloc atrăgător. Condamnat la munca de jos, lucram în mină. Aici am suferit un accident care m-a făcut ghebos. Odată, un copil m-a privit cu atenție și mi-a zis: "unchiule, ce porți în spate?" Eram sigur că mă va lua în râs, dar i-am răspuns: "Un gheb". "Nu, mi-a zis el, Dumnezeu este iubitor de oameni și mămica mi-a spus că el nu sluțește pe nimeni. Dumneata nu ai un gheb, ci o cutie. Eu știu că în această cutie sunt ascunse două aripi de înger. Într-o zi, când această cutie se va deschide, vei zbura la cer". Am început să plâng de bucurie; eram atât de fericit cu ghebul meu! Iată cât de mângâietor este pentru un om credincios gândul că se va deschide cutia trupească și sufletul își va lua zborul spre infinit. Fiecare suferință este o încercare de a deschide cutia trupului, pentru a elibera aripile care înalță la cer. Fiecare suferință este o spălare a sufletului în sângele lui, o înscriere în rândul celor ce au menirea să stea în jurul tronului pentru a-i sluji; este o apropiere de izvoarele apelor vieții veșnice, unde Dumnezeu însuși va șterge orice lacrimă din ochii celor credincioși (lectura a II-a). Prin orice suferință, apostolii simțeau că se înalță. Fiecare creștin este chemat, prin învierea lui Cristos, să ia această poziție demnă în fața crucii. Isus s-a făcut asociatul nostru în cruce, ca noi să devenim asociații lui în înviere. Capitalul investit de Tată în Fiul Omului, este viața. Devenim părtași la acest capital prin înviere.

Isus a voit să se înscrie în necesitatea suferinței pentru a pune în evidență valoarea iubirii. Și-a luat misiunea de păstor bun, care își dă viața pentru oile sale, pentru a ne determina și pe noi să-i ascultăm glasul: toată cetatea s-a adunat ca să audă cuvântul Domnului, pe care, auzindu-l, se bucurau și îl slăveau (lectura I-a).

Acela care vizitează catacombele din Roma observă cu ușurință pe mormintele martirilor diferite figuri simbolice: un porumbel, simbolul sufletului care zboară spre cer; un pește, simbolul lui Isus, prin care se recunoșteau primii creștini între ei în timpul persecuțiilor (IHTIUS = Jesus Hristos Theu Hios Soter = Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul); Moise lovind stânca din care țâșnește apa, simbolul vieții veșnice din Vechiul Testament, reprezentând pe Isus, lovit în coastă, lasă să iasă sânge și apă, simbolul sacramentelor Bisericii; însă figura cea mai des întâlnită este păstorul cu mielul pe umeri mergând în fața turmei. Aceasta sugerează ideea că Isus, păstorul cel bun, își iubește turma și numai iubirea este instrumentul care poate stabili un raport autentic de cunoaștere și îndrumare spre viața veșnică. Așadar demnitatea noastră creștină are la temelie iubirea divino-umană a lui Isus. Ce poate fi mai frumos, mai prețios, mai onorabil?

Iubirea bunului păstor s-a concretizat în Joia Mare în două taine: în Preoție și în Euharistie, în păstorul vizibil și în hrana sufletului. Prezența lui Cristos invizibil nu ajunge pentru oamenii care au nevoie de a vedea cu ochii și de a asculta cu urechile (Emilio D`Angelo). Cineva a pus pe buzele lui Isus aceste cuvinte cu privire la preot: Am nevoie de mâinile tale pentru a continua să binecuvântez; am nevoie de buzele tale pentru a continua să vorbesc; am nevoie de trupul tău pentru a continua să sufăr; am nevoie de inima ta pentru a continua să iubesc; am nevoie de tine pentru a continua să mântuiesc.

Datoria noastră creștinească este, nu numai de a asculta de glasul bunului păstor, de a ne bucura de demnitatea de creștini, de a-i purta numele, dar și de a ne ruga, de a ne jertfi, ca toți oamenii să ajungă la cunoașterea adevărului învierii, ca toți oamenii să fie purtați pe umerii bunului păstor spre împărăția regelui veșnic, spre a se realiza dorința lui Isus de a fi o singură turmă și un singur păstor, în conformitate cu ruga sa (cf. In 10,16).

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire