pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul C

Învierea Domnului

Cristos a înviat

În timpul Revoluției Franceze din 1789, un oarecare Baveillére Lepaux a lansat următoarea lozincă: A sosit timpul să luăm locul lui Cristos. Voi face o religie nouă. A încercat, dar, după mai multe eforturi zadarnice, s-a plâns lui Napoleon Bonaparte că religia sa, nu înțelege din ce cauză, nu câștigă adepți. Amice, i-a zis împăratul, într-adevăr vrei să faci concurență lui Isus Cristos? Nu ai decât o modalitate: lasă-te răstignit vineri și învie duminică! Deci, după părerea împăratului Napoleon Bonaparte, pentru înființarea unei noi religii, care să poată face concurență religiei creștine, este absolut de trebuință să se găsească cineva care să se lase răstignit, îngropat și apoi să învie singur pentru a câștiga adepți.

Ca religia creștină să existe, ca Biserica să dureze, ca noi înșine să ne bucurăm astăzi de această zi frumoasă, a fost necesară învierea lui Cristos? Nu sunt și alte religii care nu sunt creștine și totuși au zile de sărbătoare, de bucurie și comunități destul de mari? Sunt, dar ca să fie o religie creștină, era necesar un Cristos mort și înviat. Cristos însuși afirmă în mod explicit această trebuință în fața celor doi ucenici care mergeau la Emaus: Nu trebuia oare să pătimească toate acestea Cristos și astfel să intre în slava sa? (Lc 24,26). Mai apoi va adăuga: Acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi, fiind încă împreună cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre mine în Legea lui Moise, în Profeți și în Psalmi (Lc 24,44). Deci, moartea și învierea lui Isus erau necesare.

Această necesitate o afirmă și sfântul Paul când spune: Dacă Isus Cristos nu a înviat, zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică este și credința voastră. Ne aflăm drept martori mincinoși ai lui Dumnezeu, pentru că am mărturisit împotriva lui Dumnezeu, că a înviat Cristos, pe care nu l-a înviat (1Cor 15,14-15). Biserica s-a născut din evenimentul învierii lui Isus și din credința pe care apostolii au avut-o în Cristos înviat. În predica lor ea forma obiectul principal (cf. Fap 4,33).

Noi privim învierea lui Isus ca necesară din diferite unghiuri, ca de exemplu: fără învierea din morți Isus ar fi trecut în istoria omenirii ca un mare înțelept, binefăcător, mag, profet etc., dar nicidecum ca Fiu al lui Dumnezeu; fără învierea lui Isus, ce rost ar mai avea viața pentru majoritatea oamenilor pentru care ea nu este decât un chin? Ce rost are să te chinui când moartea este o soluție la îndemâna oricui? Sinuciderea ar fi medicamentul cel mai ieftin. Grecii, romanii și alții se foloseau din plin de acest medicament al morții.

Dar sfântul Petru scoate în evidență necesitatea învierii pentru speranța vieții, spunând: Binecuvântat să fie Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care, după mare mila sa, prin învierea lui Isus Cristos din morți, ne-a născut din nou, spre nădejde vie (1Pt 1,3) și adaugă: Dumnezeu l-a înviat din morți și i-a dat slavă, pentru ca nădejdea și credința noastră să fie în Dumnezeu (1Pt 1,21).

Sfântul Paul este de aceeași părere și spune: Nădejdea nu înșală, fiindcă dragostea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat (Rom 5,5). În chip deosebit autorul Scrisorii către Evrei este acela care scoate în evidență necesitatea învierii lui Isus pentru misiunea sa de mare preot, de mijlocitor între Dumnezeu și oameni (cf. Evr 4,5). Autorul demonstrează că puterea de mijlocire a unui mort este moartă, că fără înviere puterea de mijlocire, funcția preoțească a lui Cristos ar fi rămas moartă. Noi ne rugăm morților, celor sfinți din paradis și celor sfinți din purgator și le cerem să mijlocească pentru noi, dar numai în virtutea învierii lui Isus, de care acești sfinți se bucură din plin. Dacă Isus n-ar fi înviat, ei n-ar avea nici o putere de mijlocire. După cum cadavrele nu mai folosesc la nimic celor vii, la fel, sufletele celor morți ar fi rămas simple cadavre spirituale, probabil în limb, unde ar fi rămas și sufletul lui Cristos, dar adevărul Scripturii era clar, așa cum îl relatează profetul David, anume că Dumnezeu nu va lăsa sufletul lui Mesia în locuința morților (cf. Ps 15), numai că apostolii nu l-au înțeles decât după faptul învierii, mai ales după Rusalii.

Numai prin înviere Isus a putut intra în slava sa de mare preot, străbătând cerurile (Evr 4,14) și desăvârșindu-se, s-a făcut tuturor celor care îl ascultă cauză de mântuire veșnică (Evr 5,9), fiindcă s-a așezat de-a dreapta tronului slavei în ceruri (Evr 8,1), deoarece unul este Dumnezeu, unul și mijlocitorul între Dumnezeu și oameni, omul Isus Cristos care s-a dat pe sine preț de răscumpărare pentru cei mulți (1Tim 2,5-6).

Pe lângă această teologie a necesității morții și învierii lui Isus, pentru a înțelege mai bine însemnătatea lor, este necesar să facem și puțină filozofie.

Dacă vorbim de o necesitate, trebuie să ne referim mai întâi la unul singur care este necesar: Dumnezeu. Și, dacă Isus afirmă necesitatea învierii, în primul rând trebuie să o raportăm la Dumnezeu, fiind necesară spre slava sa. Despre noi, ființe contingente, care pot să fie și să nu fie, nu poate fi aplicat cuvântul necesar decât în raport cu slava lui Dumnezeu în care a trebuit să intre Cristos. De aceea spune sfântul Paul: Dacă ne-am pus nădejdea în Cristos numai pentru această viață, suntem cei mai nefericiți dintre oameni (1Cor 15,19), fiindcă numai pentru cel ce se plasează în Dumnezeu învierea lui Cristos devine o necesitate. Este necesar ca un Dumnezeu atotputernic să fie creator. Dumnezeu, fiind creator din fire, creatura sa poate fi altfel decât un act necesar? Eu, tu, el, noi nu suntem necesari, dar actul creator concretizat în noi, în mod necesar suntem opera lui Dumnezeu menită să-i aducă slavă, preamărire, cinste veșnică. Din acest motiv suntem cuprinși în actul învierii lui Isus, în acel trebuia să moară, să învie și să intre în slava sa (Lc 24,26). Dintr-un alt punct de vedere, Ispititorul, ducând la păcat pe Adam și Eva, a adus cea mai mare injurie iubirii divine. Era absolut de trebuință ca această injurie să fie reparată. Nu se putea repara fără a fi inclus și omul în acest act al atotputerniciei, înțelepciunii, bunătății și dreptății divine. În fața omului, Șarpele l-a înfățișat pe Dumnezeu ca mincinos, zicând: Nicidecum nu veți muri, ci veți fi ca Dumnezeu (Gen 3,5). Unde mai este onoarea Tatălui? Cum îl poate aduce pe om la adevăr? Prin credința în iubirea sa. De l-ar fi nimicit sau de l-ar fi osândit pe loc, biruința ar fi fost de partea Satanei, fiindcă el urmărea acest lucru: compromiterea cinstei lui Dumnezeu. Iată cum problema slavei lui Dumnezeu a devenit problema necesității mântuirii omului.

Între Creator și creatură trebuie să fie în mod necesar o legătură, un raport. Învierea era necesară din punct de vedere al credinței pe care se bazează raportul dintre Dumnezeu și om. Acest raport este iubirea, credința și speranța: trinitatea virtuților teologale, daruri divine pentru o legătură spirituală necesară învierii omului (cf. Rom 5,1 ș.u.). În acest context, Maria Magdalena este model de credință, speranță și iubire. Deseori ne trezim ca în fața unui mormânt gol: trebuie să-l căutăm pe Dumnezeu acolo unde ni se pare că nu este nimic. Dar, lângă un "gol" udat de lacrimi, poate apărea Isus înviat, dacă este recunoscut ca Raboni-Învățător al vieții. Nici o lacrimă nu curge în zadar, ea umple întotdeauna un gol. Din acest motiv vă adresez îndemnul lui Isus făcut femeilor din Ierusalim pe drumul Calvarului: Nu mă plângeți pe mine, ci pe voi vă plângeți și pe fiii voștri (Lc 23,28), fiindcă aveți multe goluri de umplut, multe fețe de spălat și multe inimi de înmuiat pentru a obține o frământătură nouă, vrednică de banchetul pascal al Tatălui ceresc dat în cinstea Fiului său care a fost mort și a înviat (Lc 15,24). De va mânca cineva din pâinea aceasta va trăi în veci. Și eu îl voi învia în ziua de apoi (In 6,51-54).

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire