pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul C

Vinerea Mare

Patima Domnului

Ne-am adunat, la îndemnul sfintei Biserici, să medităm cel mai tragic dintre adevărurile noastre de credință: Cred în Isus Cristos... care a pătimit sub Ponțiu Pilat, s-a răstignit, a murit, s-a îngropat și s-a coborât în iad.

De lucrurile triste, dureroase, rușinoase etc. nu ne putem aminti niciodată cu plăcere, ci din contra, căutăm să le uităm cât mai repede. De ce totuși Biserica insistă să ne gândim cu recunoștință, ba chiar să contemplăm cu bucurie suferințele lui Isus, asemenea sfântului Paul? Desigur, nu spre a le vedea tragicul lor, ci dragostea care le-a dat valoare mântuitoare, fiindcă fără iubire, suferința nu are nici o valoare; dar văzându-le, să putem spune cu apostolul Ioan: Noi am cunoscut și am crezut în iubirea lui Dumnezeu pe care o are față de noi (1In 4,16). Tocmai pentru că suferințele lui Isus sunt dovada iubirii față de noi, de aceea, plecând cu ucenicii de la Cina cea de Taină spre Grădina Măslinilor, locul agoniei, au intonat cântări de psalmi (cf. Mt 26,30).

Interesant, grozăvia chinurilor o deducem tocmai din acele cântări de laudă ale lui Isus. Niciodată n-au făcut evangheliștii această remarcă până acum: Isus cântă numai în preajma morții. Este cântecul lebedei? De ce numai acum? Fiindcă a sosit ceasul său (cf. In 8,20), ceasul eliberării și al fericirii, al preamăririi, al revelației supreme (cf. In 12,23-27). Mai sunt doar câteva ore și va putea spune: S-a săvârșit (In 19,30), adică mi-am împlinit menirea pe pământ, pot pleca liniștit. Povara crucii nu l-a apăsat numai pe drumul Calvarului, ci a simțit-o toată viața, din care cauză exclamă cu durere la un moment dat: Generație necredincioasă și stricată, până când voi fi cu voi și vă voi îndura? (Lc 9,41). Acum se bucură că peste puțin timp se va elibera, o va oferi Tatălui în schimbul coroanei de glorie.

În Grădina Măslinilor, Isus transpiră sânge. Normal, după o astfel de transpirație, trebuia să urmeze decesul. De ce totuși nu a murit? În pătimire a fost susținut de atotputernicia firii sale dumnezeiești, dar nu spre a-i ușura povara, ci spre a-i da posibilitatea să o ducă peste puterile sale omenești. Iconografia creștină, înțelegând misterul implicării Tatălui ceresc în agonia lui Isus, ni-l arată pe Tatăl susținându-i crucea din spate, ca și cum el însuși ar fi fost răstignit. De fapt, apariția îngerului care l-a întărit, confirmă acest lucru (cf. Lc 22,43). În acest sens putem spune că Dumnezeu a suferit pentru mântuirea noastră.

Dacă în agonia din Grădina Măslinilor a fost necesară intervenția divină pentru a nu muri, cu atât mai mult acest ajutor va fi necesar la biciuirea și încoronarea cu spini, la purtarea crucii până pe Calvar, în momentul răstignirii și a celor trei ore de pe cruce.

Cineva și-a pus întrebarea: Ce groaznică lipsă a cerut o asemenea jertfă? Când Ierusalimul a fost asediat (69-70 d.C.), în cetate, unde erau adunați cam trei milioane de evrei veniți din toată lumea pentru sărbătorile de Paști, s-a făcut o foamete îngrozitoare. Istoricul Iosif Flaviu spune că oamenii mâncau fân ca animalele și rodeau curelele de la încălțămintele morților precum câinii. O femeie, cu numele Maria, într-o clipă de disperare și-a tăiat copilul din brațe, l-a fript și l-a mâncat. De fapta ei s-au îngrozit și romanii păgâni. Lipsa hranei ajunsese la culme. Când îl vedem pe Isus jertfit pe lemnul crucii, ne întrebăm: Oare ce lipsă atât de mare a necesitat o astfel de jertfă? Cu atât mai mult cu cât apostolul Ioan spune că Mielul lui Dumnezeu a fost înjunghiat deja de la întemeierea lumii (cf. Ap 13,8). Lipsea adevărata viață: harul. În har stă toată măreția omului, asemănarea sa cu Dumnezeu, pierdută de Adam prin păcat. Redobândirea harului necesită un nou act creator din partea voinței lui Dumnezeu. Reînzestrarea sufletului omenesc cu har înseamnă îndumnezeirea lui. Pentru aceasta spunea sfântul Bonaventura: Dacă am vedea un suflet în starea harului sfințitor, am muri de fericire, am crede că îl vedem pe Dumnezeu însuși. Sfântul Vincențiu Ferrer pune partea negativă: Dacă am vedea un suflet în starea păcatului de moarte, am muri de groază, am crede că este diavolul în toată urâțenia lui. Suferințele lui Isus au menirea să ne dea ceea ce ne lipsea: strălucirea divină a harului, viața cea nouă, de aceea ele pun în evidență caritatea divină, fiindcă mai mare dragoste decât aceasta, ca cineva să-și dea viața pentru prietenii săi, nimeni nu are (In 15,13). De fapt, cu iubirea cu care Dumnezeu se iubește pe sine, ne iubește și pe noi. Ispititorul, ducându-i la păcat pe Adam și Eva, a adus cea mai urâtă injurie iubirii divine. Era absolut de trebuință ca această injurie să fie înlăturată; altfel Dumnezeu însuși ar fi rămas ca un învins, ca un mincinos; fiindcă Dumnezeu le spusese protopărinților că, de vor mânca din pomul oprit, vor muri; iar Satana le-a spus că nicidecum nu vor muri, ci vor fi ca Dumnezeu (Gen 3,5). Astfel problema onoarei sale a devenit problema mântuirii noastre.

Recunoștința noastră trebuie să stea în faptul următor: problema mântuirii ne implică să conlucrăm în mod conștient și responsabil cu voința lui Dumnezeu pentru a recupera gloria sa, pentru o biruință definitivă asupra Satanei și de închidere a infernului.

Sărutul, pe care îl vom pune pe cruce în această zi, să fie un jurământ de credință pentru fiecare dintre noi; să fie o lepădare totală de Satana și de faptele lui; să fie un act de iubire recunoscătoare față de Isus, care a umplut cu har abisul dintre om și Dumnezeu Tatăl.

Sfântul Ieronim, gândindu-se odată la jertfa lui Cristos de pe cruce, a izbucnit în aceste cuvinte: Doamne, cu ce voi răsplăti eu dovezile iubirii tale? Aș vrea să-ți dau ceva ce-mi aparține, ca să-ți dovedesc că te iubesc! Și Isus i-a răspuns: Ieronime, dă-mi păcatele tale să le spăl în sângele meu!

Același lucru ne cere azi Isus: păcatele; el vrea să le spele în sângele său.

Într-o localitate din Germania, Würzburg (Bavaria), se află un crucifix minunat. Mântuitorul și-a desprins mâinile din cuie pe cruce și apare cu brațele ca și cum ar strânge pe cineva la pieptul său. O istorioară spune că într-o noapte, un hoț a intrat în biserică; ajuns în fața crucifixului, a văzut pe capul lui Isus, peste coroana de spini, o coroană cu pietre prețioase, care, în lumina candelei de la altar, străluceau feeric. Hoțul a urcat pe un scaun și a întins mâinile să fure coroana prețioasă; deodată simte că este strâns în brațe... Ar fi voit să coboare și să fugă, dar era imposibil să se desprindă din brațele Răstignitului. L-au străpuns toți fiorii de groază; numai că privirile lui sălbatice se întâlnesc cu privirile blânde și pline de iubire ale lui Isus. Pe jumătate mort de frică și de rușine, hoțul a reușit să îngâne: Doamne, iartă-mă! Și, încurajat de privirile milostive ale lui Isus și-a început spovedania întregii sale vieți. Cu cât se destăinuia mai sincer, cu atât privirile lui Isus apăreau mai pline de iubire și de milostivire. Trei ore au stat așa: Isus și hoțul, față în față. Și, când în cele din urmă, Isus i-a spus: Te iert, hoțul a îmbrățișat crucifixul ca pe cea mai mare comoară, l-a sărutat și cu ochii plini de lacrimi, a rostit un sincer: Te iubesc. Zorile dimineții i-au găsit așa: îmbrățișați precum cei mai buni prieteni.

O Doamne, cu sărutul meu din această seară, vreau să-ți fur coroana de spini și harul de a-mi purta crucea zilnică pe urmele tale. Îmbrățișează-mă și pe mine, ca pe acel tâlhar, ca zorile veșniciei să ne găsească în dulce prietenie! Amin.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire