pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul C

Duminica a II-a din Post

Jertfă de jurământ

În duminica I-a din Postul Mare am încercat să pătrundem în misterul lui Cristos și l-am aflat postind, flămând, însetat, prăfuit, departe de lume, în adâncul pustiului, rugându-se, luptându-se cu Ispititorul și rămânând mai tare ca stânca. Am admirat măreția sa sufletească, morală bazată pe credință. Dar imaginea pe care ne-am făcut-o, oricât ar fi ea de frumoasă, ar fi incompletă fără revelația de azi: Isus în splendoarea divinității sale.

Ca să ajungem la înțelegerea lui Isus transfigurat, să pornim de la Abraham, protagonistul primei lecturi!

Spune un proverb: Pasărea mălai visează și săracul, praznic. Un nomad ca Abraham, un sărman rătăcitor din loc în loc, ce poate visa mai mult decât o patrie, o casă, o familie numeroasă și o masă asigurată și bogată? Mai cu seamă că Abraham, înainte de a fi nomad, înainte de a fi chemat de Dumnezeu, se bucurase de toate cele pământești în Urul Caldeii, în casa tatălui său. Ascultând de chemarea lui Iahve, pornind în necunoscut, are parte de un cort pe care îl mută din loc în loc, după cum găsește hrană pentru turma sa de oi. Și de data aceasta Dumnezeu îl cheamă afară din cort și-i cere să privească, în timp de noapte, cerul înstelat și dacă poate, să numere stelele, făgăduindu-i: Atât de mulți vor fi urmașii tăi... și îți voi da în stăpânire țara aceasta.

Dumnezeu i-a promis un popor numeros și o țară, un neam mesianic, menit să pregătească venirea Fiului său în lume, să se înscrie în istoria umană și să aibă un loc precis unde se va naște ca om, și ca om să facă în Dumnezeu însuși masa, casa și patria fiecărui om de bunăvoință din toate neamurile pământului. A înțeles oare Abraham planul lui Iahve? Este greu de spus, deoarece Dumnezeu este imprevizibil și totdeauna mai darnic decât își poate omul închipui. Important este că Abraham a crezut că va fi părintele unui neam numeros, că va avea o casă, o patrie și printr-unul din urmașii săi atât de numeroși se vor realiza lucruri minunate. Dumnezeu i-a răsplătit credința pe loc, încheind cu el un legământ, pentru care s-a jurat că îl va respecta. Am auzit forma în care s-a jurat Dumnezeu. Din porunca Domnului, Abraham a luat o juncă de trei ani, o capră de trei ani, un berbec de trei ani, o turturică și un pui de porumbel; le-a înjunghiat și animalele le-a despărțit în două, punând bucățile față în față; Dumnezeu, sub chipul unei coloane de foc, a trecut în timpul nopții printre jumătățile de animale. Această jertfă, destul de curioasă, constituia jurământul lui Dumnezeu; era un vechi rit de alianță; participanții treceau printre bucățile de carne sângerândă și chemau asupra lor soarta animalelor jertfite, dacă și-ar fi călcat jurământul. Sub simbolul focului (cf. Gen 3,2; 13,21; 19,18) trece Iahve însuși, singur, căci este un angajament unilateral, bazat pe alegerea divină liberă și pecetluită solemn printr-un jurământ imprecatoriu - trecând printre animalele despicate (cf. Monumenta linguae dacoromanorum - genesis - pag. 345). Jurământul voia să spună: Așa să ajung, despicat, mort și pradă păsărilor cerului, dacă nu-mi voi ține făgăduința! S-a jurat Dumnezeu prin jertfă, prin forma supremă vrednică de crezare. S-a jurat noaptea, pe întuneric, pentru ca să se facă lumină prin jertfa Fiului său.

Ce trebuie să înțelegem de aici?

Dumnezeu este bunătate nemărginită, are mereu inițiativa pentru salvarea omului: alege, cheamă, făgăduiește și, culmea, se jură. Nu cere lui Abraham să-și țină făgăduințele în același fel, prin jurământ, fiindcă știe, cunoaște nestatornicia omului, ci vrea ca prin statornicia sa divină să-i dea motiv de statornicie în credință pe calea binelui.

De ce face Dumnezeu atât de mult? Are trebuință de om? Dacă nu-l crea, nu avea; dar dat fiind faptul că l-a creat, are trebuință de om pentru slava externă a numelui său de Creator atotputernic. Din acest motiv, făgăduind întregii omeniri mântuirea, l-a trimis pe Fiul său în lume ca om, ca dovadă supremă a iubirii care a pus în mișcare voința creatoare și prin Fiul său de pe crucea de pe Calvar, se jură că va da împărăția veșnică tuturor acelora care vor crede în iubirea lui.

Acei care nu-și țin făgăduințele bune, nu urmează glasul conștiinței drepte, nu dau ascultare revelației, dau dovadă că nu cred în jurământul lui Dumnezeu, în iubirea lui și astfel devin dușmanii crucii lui Cristos. Și sfârșitul lor este pieirea, căci dumnezeul lor este pântecele, ei se fălesc cu cele ce sunt spre rușinea lor și nu se gândesc decât la cele pământești.

Cu cât ar trebui să fim noi mai credincioși, mai fideli lui Dumnezeu decât Abraham? Indiscutabil, cu cât făgăduințele pe care ni le-a făcut sunt mai mari, cu atât legământul și jurământul sunt mai sfinte. Nouă ne-a făgăduit cerul, locuința lui Dumnezeu însuși; ne-a făgăduit transformarea sărmanului nostru trup de lut în asemănarea îngerilor prin înviere; ne-a făgăduit tinerețea fără de bătrânețe și viața fără de moarte, fericirea fără apus. Că își va ține aceste făgăduințe, Dumnezeu s-a jurat pentru noi, nu în timp de noapte prin jertfe de animale, dar în plină zi prin jertfa Fiului său pe cruce. Cristos de pe cruce este jurământul lui Dumnezeu, garanția că ne va da cerul, învierea și fericirea veșnică, siguranța că în sânul lui Abraham, adică în paradis, ne vom găsi masa, casa și patria, pe toți cei iubiți de care ne desparte moartea, dar pe care trebuie să o acceptăm cu credință ca pe o jertfă din partea noastră, pe mormânt având crucea, pe care în viață am jurat cu credință în numele lui Cristos că vom trăi spre slava numelui lui Dumnezeu.

Era necesar ca Fiul să coboare Taborul și să urce Calvarul, ca noi să credem în iubirea Tatălui care se jură pe crucea Fiului, ca noi să jurăm cu credință pe aceeași cruce că vom face numai ceea ce este bine. Dacă ne ținem jurămintele, Tatăl ne-a dat în imaginea vie a chipului strălucitor al Fiului său de pe Tabor ceea ce vom fi și noi.

Ca să avem capacitatea de a ne ține făgăduințele bune, să privim cu mai multă atenție spre Isus! Se schimbă la față în timp ce se roagă. Numai hotărârile bune nu ne schimbă la față, dacă nu îngenunchem cu umilință spre a ne ruga cu iubire.

Un filozof din vechime spunea: Omul este un animal religios. Omul care se roagă dă dovadă că și-a înțeles natura sa umană, că este conștient de superioritatea sa față de celelalte viețuitoare prin aceea că știe să-și recunoască cu demnitate Creatorul, pe care îl iubește, îl adoră și se străduiește să mențină legătura cu dânsul. Rugăciunea supremă a omului, prin care se realizează cea mai intimă legătură între Dumnezeu și om, este sfânta Împărtășanie, trăirea în viața cea nouă primită de la Cristos, în viața sa divino-umană, fiindcă transfigurarea lui Isus constituie și profeția schimbării substanțelor pâinii și vinului în trupul și sângele lui Isus, jertfa supremă a Noului Testament prin care se cimentează zilnic alianța dintre cer și pământ, dintre Dumnezeu și om. Avem un exemplu grăitor în viața lui André Frossard, fiul primului prim-secretar general al Partidului Comunist Francez, Ludovic Oscar Frossard, care a scris o carte intitulată Dumnezeu există, eu l-am întâlnit, în care își povestește viața până a devenit catolic. Până la douăzeci de ani nici nu a fost botezat. Nu s-a gândit niciodată să devină creștin. Trăia fără Dumnezeu și era mulțumit. Avea o idee călăuzitoare pentru viață: Este de datoria savanților să rezolve problema existenței sau inexistenței lui Dumnezeu; până atunci sunt liber să trăiesc după cum voiesc. Într-o zi mergea cu mașina prin Paris împreună cu un prieten, ca să ia masa la un restaurant. Trecând prin fața capelei Surorilor Congregației Reparatoare, prietenul său a oprit mașina, a coborât și l-a rugat pe André să aștepte până va face o scurtă vizită la preasfântul Sacrament expus pentru adorație. N-a stat nici cinci minute și Frossard André și-a pierdut răbdarea. A intrat în capelă ca să-l cheme pe prietenul său. Era pentru prima dată că intra într-o biserică. Privirile i-au fost atrase de preasfântul Sacrament expus. Ostia din monstranță a început să strălucească feeric și din lumina ei el a înțeles chemarea divină. Pentru el minunea s-a repetat treizeci de zile în șir. André mărturisește că în această perioadă el a fost omul cel mai fericit din lume. Își încheie cartea cu cuvintele: O, iubire divină! Pentru a vorbi despre tine nu mi-ar ajunge veșnicia!

Să ne rugăm și să adorăm preasfântul Sacrament ca să obținem schimbarea feței noastre; lucru absolut necesar pentru a-l vedea pe Isus între Moise și Ilie.

Închei cu rugăciunea de la începutul sfintei Liturghii de azi: Dumnezeule, care ne-ai poruncit să ascultăm de Fiul tău iubit, întărește inimile noastre cu hrana cuvântului tău și curăță ochii sufletelor noastre, ca să ne putem bucura de vederea strălucirii tale veșnice. Amin.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire