pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul C

Miercurea Cenușii

Lucruri mari din cenușă

Cenușa, a cărei semnificație originară este mult discutată, cu toate că folosirea ei se găsește la majoritatea religiilor din antichitate, adesea este asociată, asemănată și folosită în loc de praf sau țărână și trece drept simbol concomitent atât pentru păcat cât și pentru a desemna fragilitatea firii omenești.

Semnificația pe care i-o dă Sfânta Scriptură cenușii este aceea de a pune în evidență răul din lume, păcatul. Inima păcătosului este asemenea cenușii. Profetul Isaia definește pe închinătorii la zei drept iubitori de cenușă (44,20). Cartea Înțelepciunii lui Solomon spune: Inima lui (păcătosului) este cenușă și nădejdea lui mai slabă ca pământul și viața lui mai mică în cinste decât lutul (15,10). Din această pricină plata păcătosului nu poate fi decât cenușa: cei îngâmfați se vor vedea reduși în cenușa pământului (Ez 28,18) și cei fărădelege se vor vedea călcați în picioare precum cenușa de către cei drepți (cf. Mal 3,21). Pe de altă parte, păcătosul care, fără să se încăpățâneze în propria sa răutate, își dă seama de vinovăția sa și mărturisește cu sinceritate că nu-i decât praf și cenușă (Gen 18,27; Qoh 17,32), iar pentru a demonstra altora că este convins de acest adevăr, se așază pe cenușă (Iob 42,6; Iona 3,6; Mt 11,21) sau își acoperă capul cu dânsa (Iud 4,11-15), află îndurare de la Domnul.

Nulitatea, păcătoșenia și moartea ne-o arată cenușa.

O omule, ne spune azi sfânta Biserică prin toți slujitorii ei, amintește-ți că din praf ești făcut și în praf te vei întoarce!

Creștinul, care azi vine și îngenunchează în fața sfântului altar, se prezintă ca victimă, se oferă Stăpânului atotputernic și-i recunoaște dreptul suveran asupra vieții și morții sale, dreptul de a-l întoarce în praf și cenușă ca să stingă din el orice urmă de egoism, ca să rămână doar chipul și asemănarea cu Creatorul, să se renască precum pasărea paradisului. Prin acest act de umilință, creștinul spune în inima sa: Doamne, eu vin să împlinesc în duh ceea ce tu vei face în realitate: tu ai hotărât să mă prefaci în țărână din cauza păcatelor mele, dar eu mă prezint ca jertfă de bunăvoie, vreau să-ți dovedesc prin acest gest că recunosc adevărul, că nu sunt bun pentru altceva decât pentru a fi schimbat în praful bătut de vânt. Cel care se gândește serios la moarte, oare nu se va simți mereu pregătit pentru a o întâmpina cu seninătate? Istoria Bisericii povestește că pe vremea prigoanei creștinilor de către împăratul roman Marc Aureliu s-a petrecut un lucru care nu se mai pomenise până atunci: toți creștinii buni și răi, tari în credință și alții lepădați de ea și lași, au fost adunați în aceeași închisoare și apoi condamnați la moarte. Creștinii buni au fost condamnați pentru credința lor în dumnezeirea lui Isus, iar cei răi pentru crime, furt, sperjur etc. Când erau duși la locul de osândă s-a văzut ce mare deosebire era între unii și alții: creștinii buni mergeau senini, cu fruntea sus, zâmbind și făcând semne de adio celor întâlniți pe cale, în timp ce cei răi mergeau încruntați, cu capul plecat, plângând și plini de rușine, erau îngroziți la gândul morții și mai ales al judecății apropiate.

Începem postul prin acest act de umilință: acceptarea cenușii pe capetele noastre pentru a ne curăți de păcate. Meditarea impunerii cenușii în acest timp va da postului nostru o valoare de aur care ne va ține cu fruntea sus în ziua judecății!

Să medităm:

1) Cenușa ne amintește că, oriunde am întâlni-o, a fost odată un foc. Prin Botez ea aprinde focul divin al harului, pe care noi avem datoria sfântă să-l păstrăm aprins prin credință, speranță și iubire. Ca acest foc sacru să nu se stingă, Tatăl și Fiul l-au trimis în inimile noastre pe Duhul Sfânt, care să-l întrețină aprins prin cele șapte daruri, ca virtuțile teologale să rodească faptele cele bune într-o viață nouă. Oare nu a rămas în noi numai cenușa? Azi avem datoria să suflăm în cenușa de pe cap, să vedem dacă nu cumva a mai rămas un cărbune care mai pâlpâie și din care se poate reaprinde focul.

2) Cenușa ne amintește de leșie. Gospodina pune cenușa în apă și face leșie cu ajutorul căreia curăță rufele de orice pată. Cenușa de pe cap, împreună cu lacrimile din ochi, pot da leșia cea mai bună pentru albirea sufletului.

3) Cenușa este praful cel mai fin, care se ridică în atmosferă la cea mai mică adiere de vânt și rămâne plutind și străbătând distanțe deosebit de mari. La fel trebuie să fim și noi: la cea mai mică adiere a Duhului Sfânt să ne lăsăm purtați pe aripile lui până în înaltul cerului, parcurgând distanța din timp în veșnicie!

4) Cenușa aruncată pe ogor îl face roditor. Oricine știe că ea este un îngrășământ natural deosebit. Pentru aceasta oamenii o adună din vatră și o presară pe brazdă. Cenușa de pe cap trebuie să dea rodnicie faptelor bune.

Locuitorii din Ninive ajunseseră atât de săraci în fapte bune și atât de bogați în fapte rele, în patimi, încât Dumnezeu s-a hotărât să-i șteargă de pe fața pământului. Dar când profetul Iona le-a deschis ochii asupra stării jalnice care îi așteaptă, ei și-au pus cenușă pe cap, s-au îmbrăcat în sac de la mic la mare, au postit până și animalele; astfel și-au salvat viața.

La noi se pune nu numai problema vieții pământești atât de amenințate, dar mai ales cea a vieții veșnice. Cu cât vom aduna mai multă cenușă pe cap, cu atât recolta faptelor bune va fi mai îmbelșugată!

5) Cenușa aruncată pe gheață ne ajută să nu alunecăm și să cădem. Alunecarea cea mai periculoasă, de care ne ferește cenușa, este cea care duce la iad.

6) Cenușa pusă peste o mizerie în putrefacție împiedică răspândirea mirosului greu și sufocant. Cenușa pusă pe cap oprește răspândirea mirosului greu și sufocant produs de gândurile rele, de vorbele necurate, de duhoarea alcoolului și tutunului etc.

Primii creștini, pentru a-i încuraja pe catehumeni pe calea pocăinței în vederea primirii Botezului, îi încurajau cu strigăte: Hai, Vasile! Hai, Ioane! Hai, Marie!

Să facem și noi la fel, să chemăm la cenușă pe toți, dar mai ales pe acei care sunt mai departe de Dumnezeu și cu cât sunt mai departe, cu atât trebuie să strigăm mai tare: Hai! Astăzi, auzind strigarea Domnului, nici unul dintre noi să nu-și împietrească inima!

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire