pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul A

Duminica I-a din Post

Între două mistere

Minunată a fost creația omului (lectura I-a). El s-a născut din iubirea lui Dumnezeu, din înțelepciunea sa infinită și din atotputernicia care a voit să încoroneze întreaga creație materială cu o coroană spirituală desăvârșită, Isus Cristos: Ce este omul că te gândești la el sau fiul omului că îl iei în seamă? L-ai creat cu puțin mai prejos de îngeri și l-ai încununat cu măreție și slavă (Ps 8,6; Evr 2,7).

Această măreție și slavă de pe fruntea omului a trezit invidia Șarpelui viclean și-a propus nimicirea lui. A reușit? Aparent, da; însă atotputernicia pusă în slujba atotștiinței și atotînțelepciunii, și acestea puse la dispoziția iubirii divine, aceasta a dat naștere printre oameni Fiului lui Dumnezeu, care va încorona capodopera divină cu o viață nouă, menită învierii și îngerizării omului. Unde a abundat păcatul, a prisosit harul (lectura a II-a). Harul este bogăția noastră spirituală care se ridică până la valoarea lui Dumnezeu. Cu această bogăție ne înzestrează Botezul.

Nimeni nu-și poate apăra bogăția cu suficientă prudență, dacă nu cunoaște puterea dușmanului său.

În ispitirea lui Isus descoperim forța, dar și călcâiul lui Ahile, pe care le are dușmanul bogăției și măreției noastre.

Dacă Eva, apoi Adam, la sugestia Șarpelui că pomul oprit este bun, plăcut, îl face pe om ca Dumnezeu, îi dă înțelepciune etc. ar fi așteptat, ar fi postit până să-l consulte pe Domnul, și-ar fi meritat trecerea de pe pământ la o viață nouă, la o viață menită să-i îngerizeze, fără să mai treacă prin poarta morții, ci doar a unui dulce somn. Nu l-au cunoscut pe diavol. Noi îl cunoaștem?

Sfânta Scriptură vorbește de cincizeci de ori despre Satana, de optzeci de ori despre diavol, fără să mai socotim denumirile de Cel Rău, Șarpele viclean, puterea întunericului, duhul necurat, Belzebul etc.

Existența diavolului este un adevăr de credință. El este dușmanul principal al mântuirii noastre și îl putem învinge numai după metoda arătată nouă de Isus: smerenie, rugăciune și credință în cuvântul Scripturii.

Sfântul martir Ignațiu de Antiohia zice că diavolul, când l-a ispitit pe Isus, nu cunoștea încă întruparea Fiului lui Dumnezeu. Când l-a văzut pe Isus postind patruzeci de zile și patruzeci de nopți, a rămas uimit. Un simplu om nu poate supraviețui unui post atât de lung. Faptul că totuși a flămânzit, l-a pus la îndoială. A voit să se convingă dacă este sau nu Mesia, zicându-i: Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini!

Se zice că nu-i frumos să-i contrazici pe sfinți, dar cred că totuși nu are dreptate. Diavolul știa foarte bine că Isus este Fiul lui Dumnezeu. Cine i-a pus în gând lui Irod să-i ia viața pruncului Isus? La botez, n-a auzit glasul Tatălui ceresc: Acesta este Fiul meu iubit? Îndoiala diavolului este arma de care s-a folosit pentru a o învinge pe Eva: Oare a zis Dumnezeu să nu mâncați? De data aceasta nu-i mai merge, este cineva care îi cunoaște tactica și îl respinge. Știa diavolul că Isus este Fiul lui Dumnezeu și își etala tactica prin multă ură. Ura orbește și cel cuprins de dânsa încearcă imposibilul. Dacă a încercat în cer să se ridice mai presus de Dumnezeu, de ce n-ar încerca pe pământ să-l ispitească pe acest Om smerit, flămând, însetat și obosit de atâta post? Dacă în cer n-a reușit, experiența făcută cu Eva în paradisul pământesc i-a dat imbold.

Oricât ar fi cineva de sfânt, să nu creadă că este scutit de ispite și că nu poate cădea!

Diavolul este șiret. El nu ispitește pe om în lucruri mari, ca să nu-l sperie; se mulțumește, la început, cu greșeli mici din care îi sugerează gândul că va avea avantaje mari pentru care poate risca. Pe Adam și Eva i-a ispitit cu frumusețea unui măr. Este mare lucru să iei un fruct din grădina altuia ca să-ți ostoiești pofta sau foamea? Dar dintr-un lucru atât de mic le arată că pot avea un folos atât de mare: Veți fi ca Dumnezeu; veți cunoaște binele și răul; vi se vor deschide ochii. Ce mare lucru este să spui o minciună, când poți face atâta bine? Obișnuit, oamenii spun că fără dânsa nici nu poți trăi. Asta înainte de păcat, dar după ce s-a săvârșit păcatul, diavolul îl prezintă în cele mai înfiorătoare culori care, nu rareori, duc la un adevărat dezastru spiritual: la descurajare și chiar la sinucidere.

Isus, în actul ispitirii sale, parcă ne învață că la sugestia Satanei nici binele nu trebuie să-l facem.

Diavolul este obraznic, insistă, siluiește, caută să convingă că el are dreptate. Respins de Isus o dată, încearcă a doua oară și a treia oară, și merge până acolo cu nerușinarea sa că se folosește de cuvintele din Sfânta Scriptură pentru a-și atinge scopul.

Diavolul este tiran. El știe că lui Isus îi este foame și se preface că vrea să-l ajute, dar în realitate nu face altceva decât să-i prelungească chinul fizic, provocat de foame, prin vorbărie multă, prin parcurgerea unor distanțe mari. Cel milos dă în grabă pâine celui flămând. De ce n-a făcut-o? Fiindcă este tiran.

Diavolul este mincinos, făgăduiește bunuri pe care nu le are. Dacă ar fi fost în puterea lui să-i dea ceva lui Isus, i-ar fi dat aur, bani, bogății, fiindcă acestea, când apar ca o realitate, orbesc și mințile cele mai luminate.

Adevărul îl pune pe diavol pe fugă.

Isus este adevărul. Tot comportamentul lui Isus în timpul celor trei ispite arată iubirea sa față de oameni, față de noi; vrea să ne învețe că interesele sufletești au întotdeauna prioritate față de cele trupești. Cristos a fost ispitit, spune sfântul Augustin, ca noi să nu fim învinși.

A fost dus în pustiu de Duhul Sfânt. Pustiul a fost considerat dintotdeauna ca locul cel mai potrivit pentru intimitate cu Dumnezeu, așa cum spune profetul Osea: Voi duce mireasa mea într-un loc pustiu și acolo îi voi vorbi la inimă (2,14).

Sfântul evanghelist Matei, vrând să ne sugereze mai clar motivul pentru care Isus a fost dus de Duhul Sfânt în pustiu, ne spune: Ca să fie ispitit de diavol. A se lăsa ispitit înseamnă a accepta un act de smerenie. Prin acest act de umilință Isus, de fapt, își începe pătimirea. Ispitirea, pentru Isus, este mai dureroasă decât pătimirea pe crucea de pe Calvar. Pe Calvar a predominat chinul fizic, trupesc, provocat de ignoranța umană, pentru care Isus a avut înțelegere și s-a rugat Tatălui și mulți răufăcători și-au bătut pieptul, s-au căit. Aici este vorba de o crucificare psihică, sufletească, pornită din ura unei creaturi inteligente, incapabile de căință, de redresare.

Se poate pune problema că Isus, lăsându-se ispitit de diavol, ar fi încercat să-l convertească, stârnindu-i milă în fața unui înfometat și interes sfânt în fața unei înțelepciuni care îl depășea? Faptul că în cele din urmă au venit îngerii și i-au slujit lui Isus, pare să confirme adevărul că el a venit să mântuiască întreaga creație. Îngerii cei răi au respins mântuirea definitiv. De acum încolo Satana va ști cine este Isus și va tremura veșnic în fața lui, cum spune sfântul apostol Iacob (2,19); iar prin gura posedaților spune: Știu cine ești: sfântul lui Dumnezeu (Mc 1,24).

Dacă azi Biserica ne cere să postim, nu urmărește să ne chinuim, fiindcă știe că avem destule necazuri, dar vrea să ne arătăm atașamentul plin de iubire și de recunoștință față de Isus, care a postit din iubire față de noi, ca să ne descopere dușmanul mântuirii și metoda pentru a-l învinge, ca să ajungem în împărăția Tatălui său.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire