pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul C

Nașterea Domnului

(Liturghia zilei)

Isus, pacea lumii

Pentru sărbătoarea Crăciunului, Liturgia cuvântului ne oferă două episoade evanghelice, după sfântul Luca și după sfântul Ioan. Evanghelistul Luca descrie înscrierea lui Isus ca Fiu al lui Dumnezeu în istoria neamului omenesc; evanghelistul Ioan descrie înscrierea lui Isus ca Fiu al Omului în istoria lui Dumnezeu. Între aceste două descrieri stă unul și același mister - Întruparea -, care ne cere adeziunea cea mai profundă a minții prin credință.

În noaptea sfântă îngerul a spus: Vă vestesc bucurie mare: astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut Mântuitorul. În ce sens? Este Emanuel-Dumnezeu cu noi.

S-a născut pentru noi, să fie cu noi, să fie în noi, să spună lui Dumnezeu Tată prin firea noastră omenească împreună cu noi și pentru noi, dându-ne convingerea că suntem copii ai lui Dumnezeu prin el, care ne-a spus: Dacă mă iubește cineva, Tatăl meu îl va iubi și vom veni la el și vom locui la el (In 14,23), adică primim o viață nouă adusă de el pe pământ prin care intrăm în intimitate cu persoanele divine.

Deci, ca să știm ce suntem și cât valorăm, trebuie să-l cunoaștem pe Isus. Să avem acea cunoaștere în sens scripturistic: conviețuire intimă din care să rezulte o nouă ființă. S-a născut ca să-l cunoaștem și cunoscându-l să ne naștem la o viață nouă, divino-umană. Cunoașterea lui Dumnezeu, spune marele cugetător francez Pascal, fără cunoașterea propriei nimicnicii, ne duce la îngâmfare și la mândrie prostească. Cunoașterea lui Cristos este pe undeva un mijloc între aceste două cunoașteri, ca să-l putem afla și pe Dumnezeu, dar și nimicnicia noastră. În zadar ne-am chinui să-l cunoaștem pe Dumnezeu, dacă nu ne cunoaștem propria nimicnicie prin lumina lui Cristos, fiindcă atât timp cât nu ne cunoaștem propria nimicnicie, nu ne putem despărți de dânsa și nu-i putem face loc cunoașterii adevărate a dumnezeirii sale. Este necesar să-l cunoaștem pe Isus ca să ne cunoaștem pe noi înșine!

Fără Cristos, ce am ști despre noi înșine? Am ști data nașterii: anul, luna, ziua, ora, copilăria, adolescența, maturitatea, bătrânețea; bucuriile, mai ales necazurile fizice, psihice și morale. Și apoi ne întrebăm: Ce sens au toate acestea? Răspunsuri se pot da multe, dar vagi, seci și niciodată satisfăcătoare.

Ce trebuie să știm despre nașterea lui Isus ca să înțelegem sensul vieții noastre de pe pământ? Trebuie oare să știm anul, luna, ziua, locul etc.? Nu. Vom înțelege sensul vieții noastre când vom înțelege că Isus s-a născut și că sensul vieții sale a fost îndreptat într-o singură direcție, sens unic, spre împlinirea voinței Tatălui: M-am coborât din cer, nu ca să fac voia mea, ci voia celui care m-a trimis (In 6,38); Hrana mea este să fac voia celui care m-a trimis (In 4,34), iar voia Tatălui este ca toți oamenii să se mântuiască (cf. 1Tim 2,4), adică să intre pe sensul unic, spre Tatăl, care nu poate fi altul decât calea iubirii. Deci, prin Cristos, în Cristos și cu Cristos găsim calea iubirii, ni se revelează taina voinței lui Dumnezeu (cf. Ef 1,9-11). Din rațiunea de a fi om a lui Isus, aflăm rostul existenței noastre: împlinirea voinței Tatălui care ne mântuiește din iubire. Aceasta înseamnă că Dumnezeu are inițiativa realizării păcii dintre sine și om, pace nimicită de păcatul strămoșesc. Inițiativa lui Dumnezeu cere mai întâi conștientizarea omului asupra acestei necesități a păcii. Nici un om nu ar fi fost capabil de această conștientizare, afară de Cristos, fiindcă nici un om nu poate deține sensul Tatălui, decât acela care vine de la Tatăl ceresc. Cristos, deținând sensul Tatălui, devine pacea noastră, cu alte cuvinte catalizatorul voințelor omenești într-o singură voință, la o unitate de acțiune; astfel pacea cu Tatăl devine o realitate îmbucurătoare. Pacea este unirea tuturor voințelor pentru realizarea binelui comun și suprem. Isus s-a născut ca să stea în mijlocul unirii tuturor voințelor, ca principe al păcii, după cum a fost profețit și după cum vestesc îngerii păstorilor: pace oamenilor de bunăvoință.

Pentru aceasta spune sfântul Leon cel Mare: Nașterea Domnului este nașterea păcii.

Realizăm pacea în Cristos, facem ca Domnul să se nască în noi, dând sens nașterii noastre prin actul bunei voințe de unire cu toți oamenii de bunăvoință în Cristos pentru realizarea păcii cu Tatăl, în spirit de iubire, pentru mântuirea tuturor.

Când papa Ioan-Paul al II-lea a vizitat America Latină, în anul 1979, în fața ruinelor Mănăstirii Cuilapan s-au adunat cam 350 de mii de indieni. Din rândul lor s-a ridicat Esteban ca să-l salute pe Sfântul Părinte. Esteban, indian, bun catolic, în vârstă de 48 de ani, căsătorit și tatăl a șapte copii, lucra mult și câștiga puțin, a spus: Datu, guinibatu, enenda, pekte ki betua, adică: Te salut, Sfinte Părinte, în numele fraților mei! Și a continuat: Suntem foarte fericiți de vizita pe care ne-o faci, deoarece pretutindeni duci pacea, dreptatea, iubirea. Apoi, schimbând tonul de bucurie cu cel de durere, a adăugat: Suntem un popor umilit. Vacile au o situație mai bună decât noi. Nu putem spune tot și, ceea ce suferim, trebuie să păstrăm secret în adâncul inimilor noastre. Apoi Esteban a strigat: Nu avem de lucru și nimeni nu ne ajută! Cei 350 de mii de indieni și-au îndreptat privirile către părintele creștinătății venit de departe. Esteban a continuat: Slabele noastre puteri le punem de bunăvoie în slujba Sanctității voastre! Ți le oferim ție și Bisericii noastre. În concluzie a spus: Sfinte Părinte, cere ceva Duhului Sfânt pentru sărmanii tăi fii. Prin glasul meu, indienii îți cer să te rogi ca să prindă rădăcini în viața noastră cuvântul lui Dumnezeu! În loc de aplauze, cum se obișnuiește, a urmat un moment lung de tăcere. Și, după ce un misionar i-a tradus Sfântului Părinte cuvintele lui Esteban, papa Ioan-Paul al II-lea și-a plecat ochii și a plâns pentru fiii lui Dumnezeu care o duc mai rău decât vacile (29 ianuarie 1979).

Aceste tragedii umane au loc și azi, la începutul celui de al

III-lea mileniu de civilizație, fiindcă oamenii n-au ajuns încă să-și cunoască sensul vieții, n-au înțeles sensul venirii lui Isus în lume,

n-au ajuns la unitatea de voință cu voința lui Cristos pentru realizarea păcii oamenilor de bunăvoință.

Sateliții infernului, care mențin ura între oameni, jefuiesc an de an pe Moș Crăciun de darurile sale și își fac tunuri, rachete, tancuri, bombe și bombardiere pentru distrugerea păcii lui Cristos. Cine vrea tot acest arsenal apocaliptic? Îl vor copiii, care sunt viitorul omenirii? Toți copiii lumii doresc Pacea și cer bunăvoința celor mari ca să poată cânta: Moș Crăciun cu plete dalbe a sosit de prin nămeți / Și ne-aduce daruri multe la fetițe și băieți...

Trebuie să ne rugăm mult, ca acei indieni, ca să prindă rădăcini adânci și în inimile noastre cuvântul lui Dumnezeu, ca iubirea, care s-a născut și stă pe un braț de fân, să-și găsească locul în inimile noastre, să le facă de bunăvoință pentru realizarea păcii universale. Atât timp cât iubirea va fi lăsată pe paie, la gunoiul grajdului, în foame, în lipsuri de tot felul, cât timp vacile, boii, berbecii, măgarii și catârii o vor duce mai bine decât indienii și decât mulți dintre noi, nu poate fi pace pe pământ. Rolul nostru istoric este de a fi oameni de bunăvoință. Trebuie să ne străduim din răsputeri ca toți oamenii să cunoască și să împlinească voința lui Dumnezeu, asemenea Fiului său.

Era în ziua de Crăciun. Judecătorul păgân Asclepiade îl chinuia pe sfântul Roman, încercând să-l determine să se lepede de credință și să aducă jertfă zeilor. Sfântul Roman se străduia să-l convingă pe judecător de zădărnicia ostenelilor sale, când, inspirat, îi zise: Dacă nu vrei să mă crezi că Isus născut om între oameni este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat ca și Tatăl și Duhul Sfânt, crede cel puțin acestui prunc! Și-i arătă un prunc din brațele unei mame din apropiere, care nu vorbise niciodată. Asclepiade, crezând că va găsi încă un mijloc de a-și bate joc de sfântul Roman, fiind sigur că un prunc numai de câteva luni nu va scoate un cuvânt, l-a întrebat ironic: Cine este Isus Cristos? Cu glas limpede și răspicat, pruncul a răspuns: Isus Cristos este Dumnezeu adevărat.

Mulți păgâni care erau de față, uimiți de această minune, au îmbrățișat credința în Isus Cristos, Fiul Dumnezeului viu, pentru care sfântul Roman și-a vărsat sângele, adeverind încă o dată că sângele martirilor este sămânța creștinilor.

Noi suntem chemați să dovedim că sămânța creștinilor rodește pacea și mântuirea lumii. Amin.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire