pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul C

Duminica a IV-a din Advent

Orizont mesianic

Părintele Marcelin de Causane, misionar în Brazilia, se tot străduia de vreo trei ani să-l convertească pe un sărman lepros la credință. Îl vizita mereu, îi pansa rănile și-i vorbea cu toată dragostea. În zadar, păgânul rămânea ca surd. Într-o zi părintele Marcelin se îmbolnăvește de lepră, dar continuă să-și viziteze pacientul. Misionarul avea doar 42 de ani. Păgânul lepros, văzându-l asemenea lui și totuși cu aceeași iubire senină, s-a convertit.

Pentru ca noi și ca toți oamenii din toate timpurile și din toate locurile să dăm crezare învățăturii dumnezeiești, Cristos, Fiul lui Dumnezeu, s-a făcut om, a îmbrăcat firea noastră omenească slabă, muritoare, afară de păcat, ca să ne elibereze de lepra păcatului și să ne conducă la Tatăl îmbrăcați în haină de nuntă, în har.

Lecturile de azi ne oferă învățături deosebit de interesante, frumoase și mai ales folositoare.

Profetul Mihea ne bucură prin prezicerile sale, deoarece anunță că un nou raport, o nouă legătură de prietenie se va stabili între Dumnezeu și oameni bazată pe istorie, geografie, politică și religie. Deci, Dumnezeu se va implica total în plenitudinea vieții noastre. Cu sute de ani înainte de nașterea lui Mesia, Mihea ne arată locul unde se va naște: un mic orășel din patria lui David, la Betleem. Precizează apoi că cel care se va naște la Betleem este deja născut din veci în Dumnezeu: Originea lui urcă până în vremuri străvechi, până în zilele veșniciei. Ceea ce ne bucură și mai mult din ceea ce vestește Mihea este faptul că Mesia se va naște dintr-o fecioară, ceea ce înseamnă că pământul nostru va vedea o nouă formă de viață, fiindcă nu face aluzie la vreun bărbat, ceea ce era contrar obiceiului din acel timp, deoarece genealogiile vremii spun că bărbații au născut, ca de exemplu: Abraham a născut pe Isaac, Isaac a născut pe Iacob, Iacob a născut pe Iuda etc. Mihea spune doar că va veni ziua în care cea care trebuie să nască, va naște, lăsând să se înțeleagă că această naștere va fi extraordinară, minunată, fiindcă opera celui ce se va naște se va concretiza într-o împărăție nouă care se va întinde până la marginile pământului. În această împărăție, bazată pe o nouă formă de viață, toți vor trăi în liniște, deoarece el va cârmui lumea cu o nouă putere venită de la Domnul, cu măreția numelui Domnului Dumnezeului său. Noi, cei de azi, știm că această putere nouă de cârmuire a lumii este iubirea, caritatea divină, de aceea spune profetul în concluzie: el va fi pacea noastră, adică va lega trecutul de prezent și prezentul de viitor, prin aceeași legătură a desăvârșirii.

Aceste lucruri frumoase ne îmbogățesc cunoștințele despre Mesia, ne înclină să avem o părere despre spiritualitatea lui istorică, politică și religioasă cât mai exactă, dar, ca noi să facem parte din împărăția lui care unește trecutul cu prezentul, ca el să fie și pacea noastră, sfântul apostol Paul ne arată în lectura a II-a că prin venirea lui Emanuel în lume s-a stabilit această legătură dintre Dumnezeu și oameni; ea nu se mai bazează pe jertfe și prinosuri, pe rudenie sau naționalitate, pe timp sau istorie etc. ca mai înainte. Trecutul, pătruns de viața cea nouă care îl leagă de prezent, și-a pierdut semnificația de particular numai pentru un timp sau numai pentru un popor, ci, viața nouă care leagă cerul cu pământul și pătrunde toate, legătura cu Dumnezeu este internă, profundă, se bazează pe totalitatea ființei și a tuturor ființelor umane, fiindcă legea supremă a tot ceea ce a existat, există și va exista este voința divină. Din acest motiv voința divină, din care izvorăște viața cea nouă în Cristos, devine rațiunea de a fi a omului în prezent și viitor, în parusie. Mesia a venit să ne arate sensul vieții noastre: să fac voința ta, Dumnezeule. Jertfele s-au învechit, și-au pierdut eficacitatea și sensul, nu mai sunt capabile să aducă lui Dumnezeu un cult care să-i placă, din moment ce Fiul său oferă oamenilor o viață nouă, capabilă să se jertfească total pentru toți din toate timpurile. Isus, omul nou, și-a luat un trup pe care Tatăl i l-a pregătit din veșnicie; în acest trup se naște și trăiește timp de 33 de ani ca jertfă mântuitoare până la moartea pe cruce. Dat fiind faptul că voința divină i-a fost hrana zilnică, de la Betleem și până pe Calvar, nu putea vedea stricăciunea, putrezirea, fiindcă voința divină care l-a hrănit nu putrezește, el a înviat ca noi să ne naștem, nu din sânge și din voință bărbătească, așa cum a fost prima dată, ci din trupul și sângele său care au izvorât din voința lui Dumnezeu.

Mai trebuie oare să ne întrebăm: Ce trebuie să facem noi, ca nașterea lui Isus Cristos să fie legătura noastră definitivă cu Dumnezeu? Avem răspunsul venit din cer: Pace oamenilor de bunăvoință. Să fim oameni de bunăvoință, adică să împlinim voința cea bună, voința lui Dumnezeu în toate.

Împlinirea voinței lui Dumnezeu nu este o înjosire sau o anihilare a voinței noastre, din contra, este o înălțare, o purificare, o întărire în bine, o asemănare cât mai fidelă cu prototipul din Geneză - Să-l facem pe om după chipul și asemănarea noastră (1,26). Să-l facem exprimă voința divină. Prin urmare, omul este chemat la existență ca să se manifeste ca voință divină. Înțelegem demnitatea? Numai prin bunăvoință îi vom putea înțelege în cer voința sa atotputernică, pusă în mișcare numai de iubire. Ascultarea este o recunoaștere a acestei realități, deocamdată plină de mister, dar dacă ea pornește din iubire, devine făcătoare de minuni, fiindcă iubirea este mai tare ca moartea (cf. 1Cor 13,8). Ascultarea își capătă toată puterea din forma cea mai perfectă a ascultării care există în sânul Preasfintei Treimi: Fiul ascultă de Tatăl și se naște din veci în sânul său. Această ascultare l-a născut Dumnezeu din Dumnezeu, având în sine toată fericirea Tatălui. Ca recunoștință a nașterii din veșnicie acceptă ascultarea de a se naște și în timp, în trup omenesc, pentru ca omul să asculte și să-și recapete asemănarea cu Dumnezeu

printr-un act al voinței născut din iubire. Ascultarea este izvorul armoniei divine. Tatăl ascultă de Fiul și se vădește în lume ca izvor al celor mai mari minuni, după cum vedem la învierea lui Lazăr, când Isus îi mulțumește Tatălui că l-a ascultat (cf. In 11,41). Duhul Sfânt ascultă de Tatăl și de Fiul și devine sfințitorul întregii creații. Tatăl și Fiul ascultă de Duhul Sfânt și primește toată slava ce i-o aduce întreaga creație prin omul care îi spune lui Dumnezeu Tată și Fiului îi spune Domn. Această ascultare reciprocă formează armonia divină și constituie izvorul veșnic al fericirii.

Smerenia lui Isus, prin care s-a făcut ascultător de la Betleem și până pe Calvar, l-a determinat pe Tatăl să-l rânduiască drept unicul și marele preot al Noului Legământ (Evr 5,5-10); smerenia preacuratei, prin care acceptă să devină roaba Domnului, adică roaba ascultării față de ascultarea lui Isus față de Tatăl, nu constituie o înjosire, ci o înțelepciune care se concretizează într-o dăruire totală față de acela care este totul în toți și în toate, este semnul iubirii inefabile, a încadrării în armonia divină din care se naște suprema demnitate de Theotokos - Născătoarea Fiului lui Dumnezeu, iar noi ne naștem drept fii ai lui Dumnezeu, așa cum ne asigură sfântul Ioan evanghelistul: Tuturor acelora care l-au primit, celor care cred în numele lui (credința este din auzite, deci este ascultare), le-a dat putere să devină copii ai lui Dumnezeu (In 1,12-13). Prin această voință a lui Dumnezeu suntem sfințiți prin jertfa (ascultarea) trupului lui Isus Cristos, ne asigură sfântul Paul.

Crăciunul ne așteaptă și vrea ca noi să reînnoim adeziunea noastră față de voința lui Dumnezeu prin Isus Cristos.

Ascultarea preacuratei Fecioare Maria de voința lui Dumnezeu, exprimată prin arhanghelul Gabriel, așa cum ne relatează evanghelia de azi, o face: Theotokos, adică Născătoare de Dumnezeu. Verișoara sa, Elisabeta, abia îi aude salutul și se umple de Duhul Sfânt, iar pruncul din sânul ei tresaltă de bucurie, presimțind nașterea sa de copil al lui Dumnezeu.

Mai avem câteva zile până la Crăciun în care trebuie să învățăm cum să auzim salutul născătoarei de Dumnezeu, ca să tresară și în noi sufletul de fericire. Salutul Mariei, adresat Elisabetei atunci, și nouă acum, este Șalom, adică: Pace!

Suntem în pace cu Isus? Numai el este pacea și fericirea noastră!

Vino, Doamne Isuse, și dăruiește-ne pacea ta! Amin.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire