pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul B

Duminica a XXXIII-a de peste an

Despre Parusie

Lecturile Liturgiei cuvântului de azi vor să ne reamintească următoarele adevăruri: 1) lucrurile, fiind create din nimic, au trebuință de un suport pentru a rămâne în existență; 2) garanția existenței omului, a durabilității lui, este moartea morții, adică Dumnezeu va sustrage suportul morții prin înghițirea ei de viața însăși (1Cor 15,55), viață care va omorî moartea; 3) sfârșitul ne arată începutul, scopul pentru care am fost creați: spre a-l găsi pe Dumnezeu cu toată ființa noastră - trup și suflet -, adică de a-l cunoaște, iubi și sluji; 4) preoția lui Cristos constituie plenitudinea ființării sale umane, treapta finală a șederii de-a dreapta Tatălui pentru a mijloci, dar care revelează începutul și sfârșitul fiecărui ales, după cum spune sfântul Paul în Scrisoarea către Romani (8,28-30) că Dumnezeu toate le îndreaptă spre binele acelora care îl iubesc, spre binele acelora care au fost chemați potrivit planului său, pe care i-a chemat să poarte chipul Fiului său, pe care i-a îndreptățit și i-a condus la mărire; 5) judecata din urmă arată că ultimul cuvânt aparține lui Dumnezeu și va fi experimentat prin preoția comună a tuturor celor aleși, fiindcă ei vor judeca lumea (1Cor 6,2) în veci de veci pentru ca victoria binelui să fie o condamnare veșnică a răului.

Ca să fim ultimul cuvânt al lui Dumnezeu, cei conduși la mărire spre a exercita misiunea sacerdotală a lui Cristos, cu Cristos și în Cristos, trebuie să purtăm chipul lui în această viață, adică acela de jertfă, de miel, de sclav, de slujitor.

Isus va veni a doua oară la sfârșitul lumii.

El a legat de a doua sa venire împrejurări de neuitat: 1) va veni pe norii cerului, ca să poată fi văzut de toți oamenii. Dacă profetul Ioel (3,2) spune că Dumnezeu va aduna toate popoarele în valea lui Iosafat, nu delimitează locul dintre Ierusalim și Muntele Măslinilor, ci mai mult scopul venirii, fiindcă Iosafat, tradus din limba ebraică, înseamnă Judecata lui Iehova; 2) Va veni înconjurat de îngeri. Îngerii au un rol deosebit în misiunea mesianică: vestesc zămislirea lui Isus (Lc 1,31), nașterea (Lc 2,9), înălțarea (Fap 1,11) și tot ei vor vesti a doua venire și adunarea celor aleși de pe fața pământului, vii și morți, (Mc 13,27).

Îngerul este ființa bună care a ajuns în starea din care nu se mai poate schimba, starea finală; ei slujesc lui Cristos, adică exercită o misiune sacerdotală îngerească. Importanța rolului îngerilor este scoasă în relief de apariția arhanghelului Mihail, biruitorul lui Lucifer (Ap 12,7), și stă drept garanție a biruinței celor buni asupra celor răi. 3) O mulțime de fenomene cosmice vor provoca dureri mari și vor face să plângă toate neamurile pământului. Dar aceste chinuri grele nu sunt descrise ca o agonie, ci precum chinurile nașterii din care va apărea o lume nouă. După cum prin chinuri se naște o minune, copilul, ființa omenească cea mai nevinovată, imaginea celor ce vor moșteni împărăția lui Dumnezeu (Lc 18,16), tot așa mai multe și mai mari chinuri vor da naștere unei revelații uimitoare în care cei aleși își vor găsi mărirea definitivă.

Suferințele sunt canalele revelației divine. Cu cât sunt mai multe și mai mari, cu atât descoperă lucruri mai minunate. Chinurile finale vor da naștere unei revelații desăvârșite, vor pune în evidență ceea ce este omul în viziunea lui Dumnezeu, adică făptură nouă în Cristos (2Cor 5,17), într-un cer și un pământ nou (Ap 21,1-4). Astfel, prin prisma sfârșitului, înțelegem suferințele începutului: pedeapsa dată lui Adam de a-și mânca pâinea în sudoarea frunții și Evei de a naște în chinuri până când se vor întoarce în pământul din care au fost făcuți (Gen 3,3,16-19). Durerea constituie de fapt dotarea ființei umane un mijloc eficace pentru a-și mări capacitatea de a primi darul revelației. Fără durere n-ar exista progres în știință.

Poporul israelit, cu Daniel în robia babilonică, se vedea nimicit, dar descoperă pentru prima dată misiunea care va încununa de glorie ființa umană, învierea (Dan 12,2-13). Prin trântirea la pământ și orbire ajunge Saul să descopere că Isus Cristos trăiește în cei care cred în el (Fap 22,8). Fără durere n-ar exista progres spiritual. Acceptarea suferinței, nu numai pentru a ispăși trecutul păcătos, cât mai ales de a lăsa în urmă o lume mai bună, mai luminată, mai dreaptă, constituie un act al libertății umane care, nu numai că îl face pe om fiu adoptiv al lui Dumnezeu, dar și colaborator cauzal la apariția lumii noi.

Suferințele finale vor fi mari, dar vor constitui ultima dovadă a milei și carității divine, ultima baie curățitoare înainte de a intra în mărirea eternă.

Isus va veni să judece pe cei vii, adică pe cei buni; și pe cei morți, adică pe cei răi, pe cei reprobați, pe cei care i-au refuzat domnia (Cat.).

Omul este judecat îndată după moarte. După această judecată particulară urmează răsplata pentru cei buni și pedeapsa pentru cei răi. Nici răsplata și nici pedeapsa nu au un caracter definitiv și deplin, deoarece omul, afară de valoarea lui individuală, mai are o valoare socială, globală, comună cu toți oamenii, în termeni sportivi spunem că are valoarea echipei. Fericirea sau nefericirea tuturor, în mod global și definitiv, va rezulta din valorificarea finală. Valoarea globală a omenirii rezultă din iubirea fiecăruia pusă în slujba tuturor și a tuturor pentru fiecare în parte - unu pentru toți și toți pentru unu. Acei care vor contribui mai mult la mărirea valorii globale a omenirii vor străluci ca stelele în veci de veci (Înț 3,7; Dan 12,3).

Isus va veni pentru a da viață morților. Învierea sa este garanția învierii tuturor. Cei buni vor domni cu el în veci de veci, iar pentru cei răi învierea le va fi spre rușine și chinuri și mai mari, fiindcă lor nu le va folosi spre viață (cf. 2Mac 7,14).

Când va veni sfârșitul?

Ziua venirii sfârșitului lumii și a apariției lui Isus rămâne o taină. Tatăl ceresc nu a destăinuit-o nici îngerilor și nici Fiului Omului pentru a o revela (Mc 13,32).

Înainte de înălțare, ucenicii au voit să afle amănunte despre venirea glorioasă a lui Isus, dar el menține secretul Tatălui arătând că acesta nu-i privește pe ei (Fap 1,6-7).

La predica apostolilor despre Parusie, primii creștini au dedus din cuvintele lui Isus, care afirmase că nu va trece neamul acesta până când se vor împlini toate (Mc 13,30), că ei vor fi martorii sfârșitului, dar Petru intervine, inspirat de Duhul Sfânt și-l lămurește: La Domnul o zi este ca o mie de ani și o mie de ani ca o zi. Nu întârzie Domnul făgăduința sa, după cum cred unii, ci așteaptă cu răbdare pentru voi, nevrând ca cineva să se piardă, dar să se întoarcă cu toții la pocăință (2Pt 3,8-9). În cuvintele neamul acesta, Isus a cuprins atât soarta poporului evreiesc, menit să dureze până la sfârșitul lumii, cât și soarta neamului omenesc în totalitate, fiindcă la sfârșit va apărea un alt neam omenesc, dar care va fi asemănător cu neamul îngeresc (Mt 22,30). Sfântul Paul, în Scrisoarea către Tesaloniceni (I,4,15-16), se pare că le-a dat speranță creștinilor că ei vor vedea Ziua Domnului, vor fi martorii învierii tuturor morților. Dat fiind faptul că scrisoarea i-a tulburat pe mulți, apostolul le mai scrie încă una în care le dă precizări mai clare și le arată că înainte de venirea Mântuitorului trebuie să se împlinească multe alte evenimente, precum: lepădarea de credință, apariția lui Anticrist (omul păcatului, distinct de Satana) care se va arăta ca mare făcător de minuni, va pretinde cinste divină și care va fi ucis de Isus prin suflarea gurii sale, iar căderea va fi numai începutul sfârșitului.

De fapt, Mântuitorul însuși ne-a lăsat să înțelegem că sfârșitul lumii nu va avea loc înainte de a se fi predicat evanghelia la toate popoarele (Mt 24,14) și mulți dintre creștini își vor pierde credința (Lc 18,8), se vor deda la faptele cele mai rele, ca pe timpul lui Noe (Lc 17,26-30; Mt 24,38). Dar și azi mai sunt încă atât de mulți păgâni, deși faptele cele rele ale creștinilor (avortul, adulterul și mai ales desfrâul a ajuns ca pe timpul lui Noe).

Înainte de venirea a doua a lui Isus, vor reveni profeții Enoch și Ilie pentru a predica pocăința, spune profetul Malahia (4,5-6), ceea ce confirmă și Isus însuși (Mt 16,11), precum și apostolul Ioan în Apocalips (11,3-11).

Tot ca un semn prevestitor al sfârșitului va fi și convertirea evreilor. Profetul Osea spune că ei vor rămâne mult timp fără rege, fără conducători, dar în ultimele zile ei vor primi cu respect pe Domnul și harurile ce li se vor face (3,4). Această profeție o întărește și apostolul Paul, anume că Israelul va rămâne în orbire până când toate popoarele păgâne vor fi intrat în Biserica lui Cristos (Rom 2,25). Aceasta a fost credința dintotdeauna a Bisericii, spune sfântul Augustin.

Ce trebuie să facem noi în vederea Parusiei? Să veghem asupra credinței noastre, rugându-ne cu apostolii: Doamne, mărește în noi credința (Lc 17,5); să veghem asupra speranței, adică ducând crucea de toate zilele să avem ochii ațintiți asupra lui Isus, el este speranța gloriei noastră (Col 1,27); să veghem asupra iubirii, ca să nu-i scadă flacăra, să nu i se termine uleiul din candelă și la venirea Mirelui să ne găsească dormind, ca pe fecioarele nebune (Mt 25,5), ci să schimbăm credința în caritate, fiindcă numai aceasta are șanse de durabilitate veșnică (1Cor 13,8), numai datorită ei vom auzi cuvintele lui Isus: veniți, binecuvântații Părintelui meu, și moșteniți împărăția pregătită vouă de la întemeierea lumii (Mt 25,34).

Maranatha! Vino, Doamne Isuse! (Ap 22,20). Amin.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire