pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul B

Duminica a XXXII-a de peste an

Datorie și virtute

Prima lectură ne plasează în Sarepta Sidonului. Aici profetul Ilie cere unei văduve păgâne, necunoscute, să-i dea de mâncare ultima bucățică de pâine pe care o mai păstrase pentru ea și pentru fiul său. Ea i-a dat-o. Ce a determinat-o să facă acest gest incredibil? Că un om mai flămând decât dânsa i-a cerut în numele lui Dumnezeu? Poate. Dar poate că în conștiința ei și-a dat seama că și așa făina și uleiul pe care le mai avea nu-i vor mai fi suficiente pentru supraviețuire, fiindcă seceta era în toi; că nu are mare importanță dacă va muri cu o zi mai devreme sau mai târziu. Poate. Cred, totuși, că ea a văzut în Ilie pe omul lui Dumnezeu și-a dat seama că prin el poate obține de la Dumnezeu mai mult decât dă. Văduva avea conștiința insuficienței sale personale în fața lui Dumnezeu și necesitatea unui mijlocitor.

Evanghelia ne plasează la Ierusalim, lângă cutia milelor de la intrarea în templu. Văduvei nu-i cere nimeni ultimul bănuț pentru întreținerea casei Domnului. De ce-l oferă de bunăvoie? Conștiința îi spunea că ceea ce dă pentru templu, dă de fapt pentru slava lui Dumnezeu, că ea își poate afla fericirea personală în gloria Creatorului său. Și aici avem de-a face cu conștiința insuficienței personale și necesitatea unui mijlocitor de la templu, care va folosi bănuțul dat cu înțelepciune, ca pe o jertfă de mijlocire pentru donator.

Experimentăm zilnic insuficiența noastră în calamități naturale, ispite, boli și mai ales în fața morții celor dragi. Simțim trebuința unui mijlocitor? Facem ceva pentru a-l avea? Credem că cel mai puternic mijlocitor în fața Tatălui ceresc este Cristos care stă de-a dreapta lui? Știm cine este Cristos? Nu este oare el un om creat de fantezia proprie care nu poate mijloci?

Adevăratul mijlocitor este cel descris de lectura a II-a, care se jertfește pentru păcatele lumii și poate face această mare minune cu noi: să schimbe datoriile noastre cele mai mărunte în acte de virtute cu valoare maximă pentru mântuire.

Împăratul roman Vespasian a fost un om al datoriei. În ziua morții, coborând din patul de suferință, a luat cu ultimele puteri poziția de drepți și a zis: Decet imperatorem stantem mori - Se cuvine ca un împărat să moară în poziție de drepți, adică la datorie.

Da, simțul datoriei este cea mai luminoasă dovadă de sănătate a unui suflet, spunea Nicolae Iorga (Cugetări pag. 177, 317). Nu mai prejos este Democrit, care zice: Este măreț să te gândești la datoria ta, chiar și atunci când ești nenorocit.

Cristos vede lucrurile altfel? Da, fiindcă a spus ucenicilor săi că atunci când vor face toate cele care le-au fost poruncite, când își vor fi împlinit datoria, să spună: Suntem slugi netrebnice, am făcut ceea ce eram datori să facem (Lc 17,10).

Ce putem să facem mai mult decât datoria, ca să nu fim slugi netrebnice, ci demne de luat în seamă? Să practicăm virtutea. Datoria împlinită ne menține slugi netrebnice, pe când virtutea trăită ne face prieteni, asociați, frați de cruce, moștenitori, stăpâni.

Isus se minunează ca de cel mai încântător spectacol și îi cheamă și pe ucenici să admire gestul bătrânei care pune în cutia milelor ultimul ei bănuț, aducându-i lauda: Adevăr vă spun, această văduvă săracă a pus în cutia darurilor mai mult decât toți ceilalți. Toți au dat din prisosul lor, pe când ea, din sărăcia ei, a dat tot ce avea, toată avuția ei (Mc 12,43), adică și-a dat până și pâinea de la gură. Cei care aveau mult, aveau datoria să dea mult, dar ea ar fi trebuit, nu să dea, ci să primească din cutia milelor. Totuși fapta ei mică, săvârșită cu credință s-a transformat în virtutea carității (Gal 5,6), le întrece pe toate cele mai mari fapte făcute din datorie, făcând-o slugă bună și credincioasă (cf. Lc 19,17), deoarece, așa cum spune sfântul Ioan Gură de Aur: Este obiceiul lui Dumnezeu să dea cele mai mari premii pentru cele mai mărunte fapte (Hom. XLII, in Gen.).

Isus s-a arătat întotdeauna un mare apreciator al faptelor mici, săvârșite din credință, speranță și iubire. A comparat împărăția cerurilor, cea mai mare, cu cea mai mică sămânță de muștar (Mt 13,31); a făgăduit cea mai mare răsplată, cerul, pentru cea mai mică faptă bună, pentru un pahar de apă rece (Mt 10,42); a făgăduit puterea cea mai mare, aceea de a face minuni, în schimbul unei credințe cât un grăunte de muștar (Lc 17,6); vrea să ne întoarcem, să ne convertim și să fim mici ca pruncii, pentru a fi mari și a intra în împărăția cerurilor (Mt 18,3) etc. El, cunoscător desăvârșit al conștiințelor omenești și a potențelor noastre spirituale, a spus: Cine este credincios în cele mici, este credincios și în cele mari; cine este nedrept în cele mici și în cele mari tot nedrept este (Lc 16,10).

Virtutea constă în repetarea faptelor mici cu multă răbdare, cu credință și iubire.

Datoria se împlinește de obicei din iubire față de sine: pentru câștigarea pâinii, sănătății, onoarei etc.; dar ceea ce se face din virtute, se face în plus față de datorie, se face din iubire, fie față de Dumnezeu, fie față de aproapele. O mie de lei primiți cu împrumut și restituiți împreună cu un buchet de flori, umple inima de bucurie binefăcătorului mai mult florile decât banii, fiindcă ele sunt semnul recunoștinței și al iubirii. Bănuțul văduvei era simbolul iubirii ei față de Domnul, mai mult decât ajutorul real pentru susținerea templului.

O faptă de virtute este o operă de artă îngăduită și celor ce nu sunt artiști. În toate zilele, mai mult decât invențiile științifice, virtutea mântuiește lumea și-i dă posibilitatea să existe și să dureze (Jules Lemaitre). Această părere o împărtășește și Brunetière: Ceea ce ține lumea din neam în neam, ceea ce o împiedică de a cădea în barbarie, nu-i nici progresul matematicilor și al chimiei, al istoriei și al erudiției, ci sunt virtuțile active, jertfa de sine și această abnegație din care creștinismul a făcut legea vieții omenești. Cel mai strălucit poem al lui Dumnezeu nu este cel scris cu stele pe bolta cerului, ci acela pe care omul îl scrie prin virtuți în inima sa, la dictarea lui Dumnezeu, completează André Letousey.

Noi nu suntem chemați să săvârșim minuni și acte de vitejie care să uimească lumea; faptele mari sunt chiar primejdioase pentru noi, care suntem mici, fiindcă ne pot fi cu ușurință sămânță de mândrie. Faptele mici formează o conștiință fină, delicată, atentă față de cei mici ai lumii, care constituie marea majoritate neglijată, dar spre care privirile lui Isus s-au îndreptat cu predilecție, ca să le atragă și pe ale noastre.

Diavolul l-a ispitit pe Isus să facă lucruri mari, minuni (cf. Mt 4,3-9), dar el alege pe cele mici, obișnuite: să stea la masă cu păcătoșii, să cutreiere satele învățând pe cei simpli, să binecuvânteze copii etc. Faptele mici constituiau substanța activității sale zilnice, arătând că pe acestea le pot face toți. Faptele mari: rugăciunile lungi, pomenile bogate, posturile severe, schingiuirile trupești etc. ne pot forma concepția greșită că îl îndatorăm pe Dumnezeu, că formăm o castă privilegiată, că tot ceea ce nu este conform cu faptele mari pe care le facem, nu are valoare. Pe când faptele mici formează conștiința insuficienței noastre care ne menține în smerenie și ne face disponibili pentru ajutorarea aproapelui după puteri, fără a ne impune în fața lui umilindu-l. Isus a făcut și fapte mari, minuni, pentru a-și dovedi dumnezeirea, dar le-a făcut cu o discreție uimitoare, fără triumfalism, motiv pentru care a fost învinuit că le face cu o putere magică, cu ajutorul lui Belzebul (Mt 12,14).

În ochii lumii de atunci, ba chiar și ai ucenicilor săi, jertfa supremă de sine a lui Isus, moartea pe cruce, valora mai puțin decât bănuții văduvei, ba chiar părea o nebunie, un nonsens, ceva ridicol și absurd. Numai iubirea infinită i-a dat valoare mântuitoare și ne apare acum drept capodopera Fiului lui Dumnezeu. Prin acest nonsens, absurd, prin acest ridicol, prin acest nimic, prin această nebunie a crucii Cristos devine marele preot care mijlocește pururi în fața Tatălui ceresc mântuirea noastră, învierea strălucită, viața și fericirea veșnică.

Fiindcă Isus a lăudat virtutea, ea trebuie să devină datoria noastră sfântă, ca în ziua de apoi să-i auzim glasul dulce: Bine, slugă bună și credincioasă, peste puțin ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră în bucuria stăpânului tău! Amin.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire