pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul B

Duminica a XXXI-a de peste an

Iubirea care ne învață

Se spune despre un tânăr că iubea pe o tânără. Nimic mai normal, numai că ea nu știa și el tot aduna în casă lucruri, ca într-o zi când îi va spune și o va cere de nevastă, ea să fie în culmea fericirii. Când a văzut-o la dans și stând de vorbă cu altul, s-a pierdut cu firea, a mers, a tras-o deoparte și i-a zis: De azi înainte numai pe mine ai să mă iubești! Ea a crezut mai întâi că este nebun, dar când a aflat câte a făcut pentru dânsa, l-a înțeles și s-a bucurat. El însuși a mărturisit: Când te-am văzut cu altul, mi-am pierdut mințile și de aceea ți-am spus ce ți-am spus și cum ți-am spus.

Dar nouă, când ne-a poruncit Dumnezeu să-l iubim? Când a dat această poruncă?

Iubirea este lucrul cel mai independent din lume. A cere iubire prin poruncă sau lege este un nonsens, o absurditate. Nici părinții, oricât ar fi ei de părinți, nu pot porunci fiului sau fiicei pe cine să iubească.

Atunci când Dumnezeu a dat această lege, această poruncă de a-l iubi din toată inima, din tot cugetul, din tot sufletul, cu întreaga ființă, ni se pare că își pierduse mințile. De altfel, mari sfinți ca: Francisc de Assisi, Ecaterina de Siena, Francisc de Sales, Ioan al Crucii, Tereza de Avila etc. l-au numit pe Dumnezeu nebun de iubire. Însuși sfântul Paul ne sugerează acest gând când afirmă că dragostea lui Cristos l-a dus până la nebunia crucii (1Cor 1,18), dar adaugă: nebunia lui Dumnezeu este mai înțeleaptă decât toată înțelepciunea omenească (1Cor 1,25).

În ce constă această înțelepciune divină din porunca iubirii?

Iubirea se bazează pe poruncă spre a ne face să înțelegem, nu atât datoria noastră de a-l iubi pe Dumnezeu, cât mai ales nemărginita iubire pe care el o are față de noi. El s-a angajat să ne iubească din veșnicie; din veșnicie ne-a pregătit paradisul; din veșnicie a pus la loc de cinste în casa sa fotografia, chipul fiecăruia dintre noi după un model divin al chipului Fiului său predestinat să fie om; pentru noi a creat soarele, luna și stelele, a înfrumusețat pământul cu flori, munții și toată bogăția lor deosebită, izvoarele, fluviile, mările și oceanele, bogățiile solului și ale subsolului etc. ca Fiul Omului să ne demonstreze pe viu cât de mare este providența divină a Tatălui ceresc: Priviți crinii câmpului, priviți păsările cerului! și înțelegeți iubirea. Dar în clipa în care ne-a văzut în tovărășia Satanei care încerca să ne lege cu lanțul infernal al păcatului, ca și cum și-ar fi pierdut mințile, ne-a poruncit să-l iubim, ne-a poruncit să ne străduim din toate puterile și să-i înțelegem iubirea, să-i înțelegem angajamentul său veșnic față de noi care i-a devenit lui însuși lege. Nu poate să nu ne iubească deoarece a pus în joc atotputernicia divină care s-a făcut trup și a locuit între noi (In 1,14), a realizat ceva de neimaginat: unirea dintre natura sa divină și natura noastră omenească în persoana Fiului său veșnic, pentru ca nimeni să nu ne mai poată răpi din mâna sa dumnezeiască.

Pe Dumnezeu nu l-a obligat nimeni să se lege prin lege de a-l iubi pe om (cuvântul lege derivă din verbul a lega). Iubirea sa față de om este liber aleasă și constituie dovada supremă a înțelepciunii sale, fiindcă iubirea sau este liberă sau nu este iubire. Nu ne-a iubit pentru vreun merit din partea noastră sau pentru că ar fi avut ceva de câștigat din iubire, ci pentru că el însuși este iubirea cea mai liberă. Pentru mintea noastră este un mister că Dumnezeu este iubire totală, doar el singur știe de ce, fiindcă numai el singur înțelege libertatea nesfârșită a iubirii. Noi nu o înțelegem fiindcă avem un concept îngust despre iubire, de multe ori denaturat prin sexualitate, pentru că iubim ca să câștigăm ceva, ca în comerț.

Omul, având chemarea supremă de a fi fiu adoptiv al lui Dumnezeu și moștenitor al împărăției cerurilor (cf. Ef 1,5), trebuie să facă singur alegerea de a-l iubi pe Dumnezeu și această alegere trebuie să-i devină legea cea mai sfântă a vieții sale, trebuie să-i fie dovada supremă a înțelepciunii, trebuie să-i fie obiectul plasat pe scara valorilor pe punctul cel mai de sus. Dacă Dumnezeu s-a obligat prin lege să-l iubească pe om, omul, creat după chipul și asemănarea sa (cf. Gen 1,26), trebuie să procedeze la fel.

A înțelege că legea iubirii este prima și cea mai mare, fiindcă el ne-a iubit mai întâi, fiindcă s-a legat prin lege să ne iubească înainte de a fi cerul și pământul, constituie afirmarea supremă de om, chip al dumnezeirii. Pentru noi, porunca nouă a lui Isus - Să vă iubiți unii pe alții așa cum v-am iubit eu (In 13,34) - devine prima și cea mai mare, chiar dacă ne legăm astăzi prin lege de a-l iubi numai pe Dumnezeu cu toată ființa noastră, fiindcă ne pune în comuniune cu el care este iubire (1In 4,8) prin esență și iubim iubirea pentru că este iubire și vrem să fie veșnică iubire.

Noi înțelegem puțin legea iubirii din două motive: deoarece ne este frică de atâtea legi care ne vin din partea autorităților lumești și ne îngrădesc libertatea, iar în al doilea rând din cauza cuvintelor incapabile să cuprindă realitatea, că iubirea este viață, că porunca iubirii promovează viața, că fără iubire domnește moartea, că iubirea nicidecum nu ne răpește libertatea, ci ne-o mărește. Ama et fac quod vis - Iubește și fă ce voiești - cum spune sfântul Augustin, fiindcă iubirea expune în modul cel mai clar libertatea trecerii la o viață fără limite, a trecerii din timp în veșnicie, prin care se afirmă libertatea supremă, asemenea lui Isus: Putere am să-mi pun viața și putere am să o iau (Lc 10,17), ca pe culmea libertății de pe cruce, când călăii credeau că i-au luat orice libertate, el și-a afirmat-o zicând: Părinte, în mâinile tale îmi încredințez sufletul meu (Lc 23,34).

Apoi înțelegem puțin și trăim și mai puțin porunca iubirii, deoarece cuvintele pe care le folosim sunt atât de neputincioase în a ne reda realitatea. Unii, când aud cuvântul iubire, deja se simt asaltați de ispite, fiindcă fantezia le prezintă sexualitatea în formele cele mai obscene. Sărăcia cuvintelor din limba noastră poate fi suplinită prin cuvinte străine, din greaca veche. Astfel: eran înseamnă iubire pasională, sensibilă, senzuală; din care derivă cuvântul erotic; pe aceasta o au și animalele pentru menținerea speciilor. Sterghein este iubirea naturală, sensibilă și puternică; cum este cea dintre soți și dintre părinți și copii. Aceste două feluri de iubire se nasc instinctiv din firea omului și, datorită păcatului strămoșesc, trebuie să fie educate. Filein înseamnă atitudinea generică de a prefera pe cineva sau ceva și se opune dușmăniei, urii, disprețului. De aici avem și prefixul filo, care dă nuanța de simpatie, preferință prin alegere. Este o iubire superioară care izvorăște din actul rațiunii, prin cunoaștere; astfel avem filozof, iubitor de înțelepciune, filocatolic, simpatizant al catolicismului etc. Cuvântul agapan are o nuanță deosebită care duce la o înțelegere mai aproape de realitatea iubirii în sine din Dumnezeu, a comuniunii de viață dintre cele trei persoane divine, care nu au altă hrană decât iubirea. De aici provine cuvântul agapă, adică întrunire frățească bazată pe iubire și la care toți mănâncă, beau și se veselesc pentru că se iubesc. Agapa frățească este prefigurarea împărăției lui Dumnezeu, când toți cei aleși vor sta și se vor bucura la masa Mielului (Ap 19,9).

Din aceste cuvinte se înțelege că nu este vorba de a-l iubi pe Dumnezeu cu același fel de iubire pe care cineva o are față de soț sau soție, față de părinți sau față de copii, cu atât mai puțin față de un obiect la care se ține cu multă afecțiune. Iubirea față de Dumnezeu nu este în primul rând afectivă, așa cum este în agapele frățești, ci este efectivă, adică pornește dintr-un act rațional, dintr-o judecată liberă prin care se alege un mijloc, precum hrana, pentru a provoca unirea multora, pentru a le stimula afectivitatea, ca apoi să ajungă la înțelegerea frumuseții vieții trăite în iubire. Agapa are menirea să adune pe mulți pentru a salva o valoare divină care este iubirea.

Lectura a II-a ni-l arată pe Isus pe treapta cea mai de sus din cer, exercitându-și funcția de mare preot, de mijlocitor între Dumnezeu și oameni, de comuniune între cer și pământ, propunând propriul trup și sânge glorificate ca hrană și băutură la agapa veșnică.

În concluzie: Euharistia pământească ne invită la agapa frățească pentru a pregusta Euharistia cerească, de a fi veșnic la masa Mielului; apoi să luăm aminte la cuvintele sfinților Francisc de Sales și Ioan al Crucii; primul spune: Este interesant să observi cum mulți se străduiesc să practice totdeauna dragostea curăției, neglijând curăția dragostei, iar al doilea: Să nu uităm că în amurgul vieții vom fi judecați asupra iubirii.

Ca să nu regretăm că prea târziu te-am cunoscut pe tine, o, frumusețe veșnic nouă, ca Augustin din Tagaste, să obișnuim a ne ruga de mai multe ori pe zi cu psalmistul: Satură-ne, Doamne, dis-de-dimineață cu iubirea ta, și ne vom bucura și ne vom veseli în toate zilele vieții noastre! (Ps 89,13); și mai ales te vom iubi veșnic în împărăția ta. Amin.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire