pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul B

Duminica a XXIX-a de peste an

Dar și dăruire

Cu cât activitatea publică a lui Isus se întețea mai mult, cu atât minunile sporeau; cu cât mulțimile se înghesuiau în jurul lui mai tare, cu atât ideea că el este Mesia prezis de profeți se înrădăcina tot mai mult în conștiința ascultătorilor săi; cu cât se părea că ziua instaurării împărăției lui Israel este mai iminentă, cu atât mai mult se înfiripa în inima ucenicilor săi dorința de a fi cineva. Din acest motiv Petru îi zice mai întâi: Doamne, iată noi am lăsat toate și te-am urmat, ce răsplată vom primi? (Mt 19,27); apoi Iacob și Ioan îi cer deschis favoarea de a ședea la dreapta și la stânga în împărăția lui (Mc 10,37); toți visau onoruri și glorie.

Prima lectură de la Liturgia cuvântului de azi nu are un caracter exegetic (astfel o arată și alegerea versetelor pe sărite), adică nu de a vedea în ce măsură capitolul 53 îi aparține lui Isaia, în ce măsură slujitorul lui Iahve se referă la Isaia însuși, la un alt personaj, la Mesia sau chiar la poporul lui Israel etc., ci de a o înțelege în spirit de credință, ca o profeție care se împlinește în Cristos. Slujitorul lui Iahve numai prin jertfă va ajunge să-și vadă urmașii dezrobiți. Isus numai prin jertfă își va vedea Biserica stabilită în libertatea fiilor lui Dumnezeu (Rom 8,21), ca să putem spune cu certitudinea credinței, așa cum o repetă atât de des evanghelistul Matei: S-au împlinit Scripturile.

În principal, din această împlinire a Scripturii, referitor la episodul evanghelic de azi, se desprind următoarele concluzii de credință și de morală: a) de credință: 1) mântuirea este un dar gratuit din partea lui Dumnezeu; 2) mântuirea s-a realizat prin Cristos, prin jertfa sa, prin misterul pascal pe care el l-a înfăptuit mai întâi în propria ființă umană, în suflet și apoi în trup, slujind pe oameni și apoi lăsându-se la discreția lor; 3) autoritatea poartă pecetea divină și trebuie exercitată numai în spirit de credință; b) morale: smerenia stă la baza desăvârșirii omului.

Lectura a II-a constituie o invitație: dacă Dumnezeu a făcut atâtea lucruri minunate pentru noi, fără aportul nostru, cu atât mai mult va face lucruri și mai minunate dacă noi vom avea curajul să ne apropiem de tronul harului, care este Dumnezeu însuși în trei persoane, ca să primim din partea fiecărei persoane ceva ce îi este specific, așa cum ne arată autorul Scrisorii către Evrei: de la Tatăl primim îndurare, ca să ne apropiem de el cu încrederea fiului risipitor, pentru a-i spune: Tată, am greșit împotriva cerului și împotriva ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău, dar primește-mă ca pe un slujitor al tău; de la Fiul primim harul care ne face fii, deoarece ne îmbracă în Cristos prin Botez, devenind părtași ai naturii divine (2Pt 1,4), iar Isus, fiind singura cale care ne duce la Tatăl, ne-a făcut-o cunoscută; de la Sfântul Duh primim ajutor la momentul potrivit, oportun, atunci când avem cea mai mare trebuință, fiindcă face activă credința prin cele șapte daruri: prin înțelepciunea care alege ca scop existențial viața cea fără de sfârșit; ca mijloc de a o atinge alege înțelegerea Scripturii; în fața potentaților lumești folosește sfatul șoptit al Duhului; tăria mărturiei creștine este tot opera Duhului, ca și știința mântuirii; evlavia își capătă consistența prin suspinele negrăite ale Duhului din suflet; Duhul Sfânt ne dă frica de Dumnezeu, care nu-i altceva decât o iubire filială, conștiința că suntem copii și moștenitori ai împărăției lui Dumnezeu.

Numai pășind pe această cale nu vom primi reproșul lui Isus adresat celor doi frați, Iacob și Ioan: Nu știți ce cereți. Ei cereau pământul, împărăția câtorva ani, pentru niște merite pe care credeau că le au, dar Isus le promite cerul pe care Tatăl îl dă numai pentru meritele paharului pe care Fiul îl va bea, fiindcă chiar dacă ei vor bea același pahar al pătimirii, meritele lor sunt insuficiente pentru a se mântui, pentru a sta la dreapta și la stânga sa. Mântuirea este operă gratuită; ea vine din partea iubirii divine, fiindcă iubirea însăși este gratuită, altfel nu mai este iubire. Numai datorită iubirii infinite meritele paharului băut de Isus au valoare mântuitoare infinită.

Dacă Isus ne-a obținut mântuirea numai prin meritele sale infinite, nu ne-o poate da decât pe gratis, fiindcă nu are ce câștiga din meritele noastre limitate. Dar se pune problema: dacă Isus ne dă mântuirea pe gratis, dreptul de a intra în împărăția Tatălui său și viața veșnică prin învierea de apoi, de ce ne mai cere să bem și noi paharul suferințelor și să ne botezăm cu amărăciunea morții?

Răspunsul: dacă intrarea este gratuită la cinema, teatru, muzeu, circ, banchet etc. asta nu ne scutește de efortul de a ne pregăti spălându-ne, îmbrăcându-ne, îndreptându-ne cu pași grăbiți, de a învinge obstacolele din cale. Fiecare păcat, individual sau social, ne îndepărtează de intrarea gratuită la împărăția fericită. Necazurile, suferințele, jertfele etc. nu sunt plata pentru intrarea în rai și în viața veșnică, ci plata pentru călătoria lungă până la intrare, care se datorează păcatului. Parcurgerea acestui drum spre poarta deschisă a raiului se cheamă: slujire, dăruire, renunțare, alegere, convertire etc.

Isus ne-a învățat cum să mergem pe drumul mântuirii. El a schimbat numele pompos de Mesia în cel de Fiul Omului, pentru a da conținut smereniei interne, sufletești; el singur s-a răstignit în intern, în intimitatea sufletului său; iar pe plan extern, a slujit semenilor ca om și s-a lăsat total la discreția lor, chiar și a dușmanilor săi, ca ultimul dintre sclavi.

În calea mântuirii noastre stau bogățiile, onorurile, plăcerile simțurilor, care nu sunt altceva decât frâne ale progresului spiritual, ale procesului de dăruire.

Isus a ajuns la umilința slujitorului pentru că a avut credința desăvârșită în îndurarea Tatălui de a da locurile de-a dreapta și de-a stânga lui conform autorității sale divine, de a avea lângă sine pe cei mai vrednici în slujire. Isus, în misterul pascal al sufletului său, renunță la autoritate, așa cum a renunțat la titlul de Mesia, folosindu-se de cel de Fiu al Omului, adică ființă mărginită, slabă.

Ioan și Iacob, fiii lui Zebedeu, voiau să se bucure de autoritate, fiind la dreapta și la stânga Învățătorului, când acesta va fi înălțat pe tronul lui David ca rege peste Israel, dar Isus le arată că la autoritate nu se ajunge decât prin slujire, ea nu se dă ca premiu pentru merite, ci ca pe o carismă care aduce merite numai dacă este exercitată prin umilință și cu maximă disponibilitate. Știm că lui Pilat, care s-a răstit la el cerându-i să-i răspundă fiindcă are putere să-l răstignească și să-l elibereze, Isus i-a arătat clar că puterea lui este un dar, i s-a dat de sus (In 19,11).

Orice putere, autoritate, vine de sus, de la Dumnezeu, fiindcă însuși cuvântul auctoritas vine de la verbul augeo, care înseamnă a face să crească altul. Acela care crede că a primit puterea, autoritatea asupra altora, ca să se înalțe el peste ceilalți, se înșală. Numai acela care are darul Duhului Sfânt, darul fricii de Dumnezeu, se poate achita corect de autoritatea primită și distribuită.

Isus în sine este noua concepție despre autoritate, fiindcă s-a prezentat în lume sub auspiciile Duhului Sfânt: Duhul Domnului este asupra mea, pentru care m-a uns să bine vestesc săracilor, m-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor dezrobirea și orbilor recăpătarea vederii, să eliberez pe cei închiși și să vestesc anul de îndurare a Domnului (Lc 4,18-19). Mântuitorul nu este împotriva dorinței de a fi mari, de a fi pe primul loc, dar cere fiecăruia să fie primul în slujire.

Papa Leon al XI-lea, conștient de misiunea de slujitor pe primul loc în Biserica lui Isus, simțind povara pe umeri și răspunderea pentru autoritate, a spus: Era mai bine să fi fost portar la mănăstire decât papă. La fel și Honoriu al III-lea: Mai bine era de rămâneam la spălatul blidelor în bucătăria mănăstirii mele.

Doamne, fă să stau și eu la dreapta ta, nu cum au voit Iacob și Ioan, nici ca tâlharul de pe cruce, dar în ziua judecății să pot fi atât de aproape de tine încât să aud cuvintele tale: Veniți, binecuvântații Părintelui meu și moșteniți împărăția pregătită vouă de la întemeierea lumii (Mt 25,34), te rog, nu pentru meritele mele, dar pentru iubirea ta nemărginită față de tot ceea ce ai creat spre gloria numelui tău. Amin.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire