pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul B

Duminica a XXVII-a de peste an

Mesajul sfintei Căsătorii

Căsătoria nu este un scop în sine, ci transmite un mesaj care ne descoperă sufletul autorului ei, care este Dumnezeu însuși.

Azi, când se încearcă să se laicizeze tot ce este sfânt, este necesar să privim cu mai multă atenție Căsătoria, oarecum contemplând-o. Este mare diferență între o privire fugitivă și una contemplativă. Contemplând un tablou poți descoperi nu numai mesajul pictorului dar și o parte din sufletul lui.

Toate cele trei lecturi din Liturgia cuvântului de azi aruncă o lumină cristică asupra unui singur tablou: Căsătoria. Dacă o privim cu ochi profani, o găsim destul de laică; dacă o contemplăm în spirit de credință, vom descoperi mesajul ei și o mare parte din sufletul autorului, din Duhul lui Dumnezeu Tatăl. În acest context este cuprins și îndemnul sfântului Paul de a-l privi pe Isus încununat cu mărire și cinste, de a-l contempla spre a descoperi mesajul sufletului său: ca toți să fie uniți pentru a pune în evidență și a apăra sfințenia. Și Isus a pus o mare parte din mesajul său în sacramentul sfintei Căsătorii. Putem spune că primul mesaj aducător de credință în sufletele ucenicilor l-a pus aici, la nunta din Cana, la celebrarea unei căsătorii, la ridicarea ei la rangul de sacrament, de taină sfântă ca izvor de viață vremelnică, pământească, dar și veșnică. Isus și Maria, mama sa, au inițiativa salvării iubirii celor doi, iubire curată, feciorelnică, ce merită răsplătită cu o minune.

Primul om, Adam, ocupa un loc privilegiat în univers și avea o valoare unică. Menirea lui de a da nume tuturor creaturilor arăta puterea sa de pătrundere în tainele creației, de a comunica el însuși cu lumea din jur și de a le împărtăși ceva din sine, din gândurile sale, pentru a forma un tot armonios prin care să se continue opera lui Dumnezeu. Numind lucrurile create, Adam caută și cauza lor, caută să-l înțeleagă mai bine pe Creator și se pare nemulțumit că în strădaniile sale nu mai este ajutat de nimeni. Dumnezeu răspunde dorinței lui printr-o viziune extatică din care apare Eva. Femeia îl va ajuta, prin iubirea și gingășia ei, prin credința și evlavia ei, să-l găsească pe Creator și să rămână credincios revelației. Apărută din extazul lui Adam, ea are menirea să-l înalțe pe om la starea de contemplație de sine și de femeia sa, exclamând: Iată os din oasele mele și carne din carnea mea. Aceasta se va chema femeie, căci din bărbat a fost luată (Gen 2,23). Adam, în calitate de bărbat, va fi de acum încolo rațiunea cosmică, exponentul adevărului; Eva, femeia, va fi inima cosmică, exponentă a binelui.

Izvorul adevărului este Dumnezeu. Somnul greu, adus de Dumnezeu asupra lui Adam, reprezintă o stare extatică prin care i se revelează ceea ce rațiunea omului n-ar fi fost în stare să descopere: originea și menirea Evei. Ea este o creatură a lui Dumnezeu, la fel de nobilă ca și Adam, menită să-i fie soție unică, ajutor inseparabil, exemplu de bunătate, de frumusețe și de sensibilitate.

Somnul greu reprezintă începutul revelației divine, al procesului evolutiv de perfecționare a ființei umane printr-un schimb reciproc de daruri naturale, prin care să se realizeze o lume de vis, în care misterele să se reveleze prin fiecare nou-născut din adevăr și bunătate îmbrăcat în frumusețe îngerească. Dumnezeu a început lucrarea și apoi a încredințat-o omului s-o ducă la bun sfârșit. Ce poate fi mai nobil?

Dacă privim cu mai multă atenție această primă pereche de oameni, vom descoperi un alt mesaj divin: Căsătoria este sfântă fiindcă autorul ei, Dumnezeu, este sfânt.

Pierzând sfințenia prin dezbinarea adusă de Șarpele viclean, Eva se îndoiește de adevărul Domnului și Adam se îndoiește de bunătatea Creatorului (cf. Gen 3,4-12), Dumnezeu îl trimite pe Fiul său să sfințească din nou unirea dintre bărbat și femeie și să nu se rușineze că sunt frați prin firea omenească cu el care nu s-a rușinat să devină Fiul Omului (lectura a II-a). Ca să nu mai fie zădărnicit mesajul Căsătoriei, Fiul Omului înființează Biserica, trupul său mistic, prin care să salveze unirea sfântă. De aceea spune sfântul Paul că taina aceasta este mare, în Cristos și Biserică. Isus se jertfește pentru Biserica sa s-o vadă mamă. Fie mama oricât de sfântă, sarcina ei, nefiind botezată, este păgână. Fie Biserica oricât de sfântă, sarcina ei este lumea păgână. Adevărata mamă, fie sarcina ei oricât de păgână, o iubește și este în stare să se jertfească total pentru viața ei. La fel face și Biserica, înzestrată cu Duhul lui Cristos, se jertfește pentru lumea păgână, sarcină care este într-o creștere continuă. Încreștinarea lumii depinde de trăirea în sfințenie a Căsătoriei.

Istoria a pus întotdeauna Căsătoria sub protecția divinității. Numai secolul nostru vrea s-o laicizeze, jefuind-o de caracterul ei sacru. Și ce rămâne? O împerechere până la noi dispoziții. Și ce rămâne din iubirea veșnică pe care și-au jurat-o tinerii la încheierea contractului matrimonial? O iluzie. Fără sacru, totul este iluzie.

Tot din contemplarea Căsătoriei mai descifrăm o altă parte a mesajului divin, anume: bărbatul și femeia sunt două persoane distincte, independente și totuși unite în mod necesar. Dacă bărbatul nu și-ar căuta femeie, dacă femeia nu și-ar căuta bărbat, ființa omenească nu l-ar căuta pe Dumnezeu, ar fi fiecare suficient în sine însuși. Cerința unuia după altul constituie o nouă cerință: cea după Dumnezeul protector. Mai ales în urma păcatului, care a accentuat doza egoismului până la paroxism, este necesară divinitatea pentru unitatea familiei.

Ceea ce stă la baza legăturii dintre om și Dumnezeu, credința, speranța și iubirea, trebuie să stea și la temelia noii familii. Virtuțile teologale devin și virtuți matrimoniale numai sub aripile Duhului Sfânt, care, așa cum am mai arătat în duminica a XXI-a de peste an, prin cele șapte daruri (înțelepciune, înțelegere, sfat, putere, știință, evlavie și frica de Dumnezeu) face active aceste virtuți. Cu cât credința în Dumnezeu este mai puternică și mai vie, cu atât credința dintre soți este mai solidă și mai stabilă. Credința în Dumnezeu și în partenerul de viață aduce pace în suflet și fericire autentică, îi ferește de gelozie și de adulter, de concubinaj etc. Cu cât speranța în Dumnezeu este mai vie și mai puternică, cu atât speranța dintre soți, în vederea construirii în căsuța lor a unui colțișor de rai, este mai dătătoare de curaj, devenind izvor de energii miraculoase, chiar de eroism, ferindu-i de descurajare, de onanism conjugal, de divorț și de lene. Cu cât iubirea față de Dumnezeu este mai înflăcărată, cu atât iubirea lor devine mai curată, mai sigură de veșnicie în durabilitate, cu atât rodul ei, copilul, devine o înțelegere mai profundă a menirii lor și a atotputerniciei lui Dumnezeu, prin punerea numelui la sfântul Botez, ca Adam la începutul creației care pune nume la toate (Gen 2,19). Dacă Moș Goriot al lui Balzac putea spune: L-am înțeles pe Dumnezeu când am devenit tată, același lucru îl pot spune orice tată și orice mamă care contemplă ființa care le aduce soarele în casă.

În sânul Bisericii, preotul are menirea să mențină Căsătoria oamenilor la înălțime.

Dar, nici credința, nici speranța și nici iubirea matrimonială nu se pot menține în prospețime și vigoare, dacă nu-și au rădăcinile înfipte adânc în solul cel mai bun al smereniei. Actul umilinței matrimoniale este dublu: de părăsire și de dăruire totală. Va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va dărui femeii sale și vor fi amândoi un trup. A lăsa pe cei dragi care ți-au dat viață, pe cei care te-au iubit mai întâi, te-au apărat, educat, crescut etc. constituie un act de umilință. A te dărui altei persoane, renunțând la independența proprie, este umilință. A te înclina în fața persoanei alese, a te jertfi pentru ea, este un act de umilință; a-i suporta lipsurile, defectele fizice și morale, este umilință. Căsătoria - conjugium - jug comun - este școala umilinței. Aici se învață renunțarea la egoism; aici se învață supunerea față de Legea Domnului până la moartea pe crucea matrimonială. Și din acest motiv a spus sfântul Paul că taina aceasta este mare în Cristos și Biserică, fiindcă Isus, care prin harul lui Dumnezeu a gustat moartea pentru fiecare om, înțelege mai bine decât oricine valoarea jertfei celor angajați la o cruce dublă, proprie și a partenerului și a rânduit să reverse harul îmbelșugat pentru împlinirea menirii lor.

Celor ce sunt legați prin Căsătorie le poruncesc, nu eu, ci Domnul, ca femeia să nu se despartă de bărbat; iar dacă s-a despărțit, să rămână nemăritată, ori să se împace cu bărbatul ei. Și bărbatul să nu-și lase nevasta (1Cor 7,10-11). Este clar?

De unde autoritatea unor soacre care poruncesc: Las-o, mă, că găsești tu pe alta? sau: Lasă-l, fa, că mai găsești tu pe altul?

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: Te poți despărți de ceea ce

nu-ți place, dar niciodată de femeia cu care te-ai căsătorit. Se bazează pe porunca divină: Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă! Sfântul Francisc de Sales spunea: Mai degrabă se poate despărți sufletul de trup decât soțul de soție.

Divorțul nu este soluția cea mai bună pentru înlăturarea unor eventuale necazuri, el este paravanul lașilor și izvorul a mult mai multor necazuri; mai ales pentru primejdia pierderii sufletului.

Contemplând Căsătoria în planul divin, partenerii devin unelte de nădejde pentru înfăptuirea împărăției lui Dumnezeu. Amin.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire