pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul B

Duminica a XXV-a de peste an

Miracolul umilinței

Istoria spirituală a lumii, de care depinde și cea materială, se derulează în jurul lui Adam și al lui Cristos Isus. Primul a voit să devină Dumnezeu, al doilea, Dumnezeu fiind, s-a făcut om (In 1,14). Mândria și umilința sunt personificate de ei. Mândria îl aduce pe Adam la sapă de lemn. Umilința îl înalță pe Cristos mai presus de orice ființă (Ef 1,21). Mândria s-a furișat până în preajma Mântuitorului, căutând un loc de cinste în sufletele ucenicilor săi - Care dintre ei să fie mai mare.

Lupta pentru putere este oricând la ordinea zilei și beția ei îi amețește pe cei mai înțelepți și-i ademenește chiar pe cei mai sfinți. Mândria este rădăcina tuturor relelor; ea alimentează cu seva infernului toate patimile omenești. Ca să nu pună stăpânire și pe sufletul nostru, să privim umilința sub aspectul ei teologic!

Ce ne spune prima lectură din cartea Înțelepciunii (2,12-17-20)? Viața celui drept, smerit, este o acuză a vieții celor răi, mândri. Viața celui smerit este ca o conștiință vie în sânul societății.

Cine a aprins pentru prima dată flacăra conștiinței din om? Dar în societate? Desigur, Dumnezeu. Un principiu filozofic spune: Nemo dat quod non habet - Nimeni nu dă ceea ce nu are. Nici Dumnezeu n-ar fi pus în om conștiința și în sânul societății umilința drept conștiință vie, dacă nu ar fi avut-o. Când vezi un copil, îl poți întrezări pe tatăl său. Când îl vezi pe un om smerit, îl întrezărești pe Dumnezeu. Este cea mai formidabilă descoperire. Dar, pentru a descoperi pe Dumnezeu în cel smerit, trebuie să fii smerit. Cel mândru vede în cel smerit doar fățărnicie, lașitate, incapacitate etc. Dacă încă nu l-am descoperit pe Dumnezeu în cel smerit, ori smerenia este o virtute rară, ori noi suntem prea mândri. Ne smerim privindu-l pe Isus timp îndelungat. Dacă sfântul Ioan l-a definit pe Dumnezeu că este iubire (1In 4,8), sfântul Francisc de Assisi l-a definit că este smerenie. Are dreptate, nu numai cu privire la Isus ca Fiu al Omului, care s-a smerit luând firea sclavului și îmbrățișând moartea cea mai rușinoasă a crucii (Fil 2,6-8), dar este vorba despre toate cele trei persoane divine, care formează un singur Dumnezeu infinit și pretutindeni, care nu are unde să se mai înalțe, nu are de ce să se înalțe, nu are în fața cui să se înalțe, ci doar să se descopere. Orice descoperire, orice revelație personală este un act de smerenie, de aplecare spre cele inferioare pentru a le ridica, de a le ajuta pentru a le ferici.

Cum își dovedește cel smerit calitatea sa de fiu al lui Dumnezeu (cf. Gal 4,5)? Plecându-se spre cei mici din jurul său: copii, bătrâni, bolnavi, orfani, săraci, văduve, descurajați, păcătoși etc.

Lectura a II-a (Iac 3,16; 4,3) ne arată că gelozia (care este mai rea decât iadul (Înț 2,24) și cearta sunt excluse unde este umilință; ignoranța spirituală este înlăturată printr-o înțelepciune care vine de sus, care este curată, pacifică, smerită, mlădioasă, plină de milostivire și de fapte bune, fără părtinire și ipocrizie. Fără smerenie, viața este un iad, fiindcă devine tot mai săracă în conținutul ei esențial: iubire din iubire. Avem bunuri materiale (vai de noi), dar nu avem oameni, fiindcă ignoranța, specifică mândriei, duce omenirea cu pași repezi spre un sfârșit fatal, nedemn de om. Sfântul Iacob arată că două lucruri îl caracterizează pe omul smerit și înțelept: bogăția faptelor bune și dulceața inimii. Dar pe noi?

Să vedem cu ce ne face mai înțelepți lectura a III-a (Mc 9,29-36). Am amintit deja în duminica trecută că Isus, fiind etalonul iubirii, este și etalonul smereniei. Tot așa ne apare și în evanghelia de azi. Trecea prin Galileea, fără să fie știut; învăța pe ucenici despre ceea ce i se va face la Ierusalim, umilințele la care va fi supus; pune în fața mulțimii modelul său, copilul, ultimul luat în seamă dintre oameni; învățătura sa o atribuie Tatălui; apare asemenea celui mai sărac cu duhul dintre pământeni. Cu aceeași stare de spirit, cu care își revelează umilința și moartea, își revelează și mărirea, învierea și divinitatea. Omul trebuie să fie egal cu sine însuși în toate împrejurările și așa se arată drept. Un înțelept din vechime, vrând să cuprindă în câteva cuvinte cea mai înaltă știință din lume, spunea: Fii mereu egal cu tine însuți! sau: Cunoaște-te pe tine însuți! (Socrate). Cunoașterea de sine, în spirit și adevăr, constituie prima treaptă a smereniei prin care îl cunoaște pe Dumnezeu, care aduce haruri îmbelșugate (Lucruri mari mi-a făcut Cel Atotputernic, fiindcă a privit la smerenia slujitoarei sale (Lc 1,48-49) și ne face tari (Când sunt slab, atunci sunt tare 2Cor 12,10). Isus ne propune drept exemplu de smerenie copilul, să învățăm de la el ce înseamnă a fi mic și să ne plecăm spre el, ca să fim mici, fiindcă cine trăiește pentru cel mic, trăiește pentru Cristos, pentru Dumnezeu, asemenea lui Cristos. Copilul nu se poate menține în viață decât prin grija celor din jur. Dacă înainte se spunea: Învățați înțelepciunea de la cei bătrâni, Isus vine și spune să învățăm culmea înțelepciunii, smerenia, de la cei mici. Tragedia lui Cain, care l-a ucis pe fratele său Abel, constituie în mare măsură icoana lumii de azi, care rătăcește pe fața pământului, ba chiar și în cosmos, fără legătura fraternității, fără iubire, pace, fericire, siguranță, tocmai datorită lipsei de umilință.

Cum ne caracterizăm noi?

Stagiritul (Aristotel: 384-322) spune că acela deține virtutea, care este artist în practicarea ei. Dacă un cântăreț la vioară, pian etc. caută notele cu privirea și apoi coardele sau clapele pe care să pună degetele, nu este artist, nu va încânta pe nimeni cu melodiile sale. Artistul vorbește, cântă cu gura, gândește aiurea, închide ochii sau îi rotește prin sală etc. în timp ce degetele îi merg parcă mecanic și armonia acordurilor se revarsă năvalnic în sufletele auditorilor aflați în extaz. Copilul este artist în umilință. Face din dependența sa față de părinți o adevărată artă care farmecă inima părinților și le dă forța necesară de a munci, de a se jertfi, de a-și da chiar viața pentru el. Cum plânge când este lăsat singur, cum se bucură când își îmbrățișează părinții, când primește de la ei lucruri de nimic, precum jucăriile, câteva bombonele etc., spune mult celor care vor să fie copii ai lui Dumnezeu.

Sfântul Toma de Aquino susține că acela deține secretul virtuții cu adevărat, când o practică el însuși cu multă plăcere. Cine face o dată un lucru cu plăcere, îl va face și a doua și a treia oară, mereu. Dacă ați venit cu plăcere la biserică, veți reveni. Dacă îți place să te smerești slujind pe alții, bucurându-te de bucuria celor mici, vei face multe lucruri bune prin care îți vei da în vileag o inimă mare, inima de aur.

De la Plutarh, scriitor, istoric și filozof grec (46-120), care enumeră douăsprezece criterii ale umilinței, am reținut doar unul, în care se spune: Cel care este virtuos cu adevărat, va practica virtutea, (respectiv umilința) și în somn și se va lupta în vis contra ispitelor opuse acelei virtuți. De fapt, atitudinea copilului în somn este atitudinea omului smerit: el caută mereu sânul mamei lângă care se simte în siguranță; dacă nu-l găsește, scâncește, deși doarme.

Isus, care s-a smerit până la moartea pe cruce, ne-a lăsat un minunat exemplu de umilință. Când visul cel urât al morții s-a abătut asupra lui, când a simțit povara zdrobitoare a singurătății, adusă de păcatele lumii pe care le-a luat asupra sa, toate având același izvor comun, mândria omului de a fi cineva, uneori chiar asemenea lui Lucifer, a strigat cu lacrimi de sânge și cu glas puternic, deși sleit de spasmele morții: Eli, Eli, lama sabahtani? (Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?) (Mt 27,46). De aici înțelegem că moartea este ultima lovitură de ciocan dată mândriei, fiindcă actul umilinței supreme, în care fiecare rămâne singur în fața abisului care se numește dincolo, necunoscut, veșnicie, în fața căruia fiecare dorește să-i fie cineva alături, dar sfâșietoarea singurătate, datorată mândriei, pecetluiește adevărul: ești mic, ești nimic; și, de crezi că ai ceva, trebuie să te lepezi până și de tine însuți și să te încredințezi aceluia care s-a definit pe sine drept Cel ce este (Ex 3,14), ce este totul în toți și în toate (Sir 43,27; Col 3,11). Tragedia singurătății din clipa morții a încercat să-și pună amprenta și pe sufletul celui care s-a arătat cel mai solidar cu muritorii, cu Isus, dar el, cu ultimele puteri, a aprins o lumină nouă: Părinte, în mâinile tale îmi încredințez sufletul meu (Lc 23,46), fiindcă este mai bine să aprinzi o luminiță, oricât de mică, decât să te plângi de întuneric (Confucius).

Luminița creștină, aprinsă pe vârf de munte, este umilința. Prin ea fiecare putem dovedi lumii că suntem lumină, fii ai lui Dumnezeu, mesageri ai învierii și purtători ai înțelepciunii divine prin Cristos, cu Cristos și în Cristos, spre slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire