pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul B

Duminica a XX-a de peste an

Euharistie - Iubire - Înțelepciune

Când Dumnezeu se revelează omului, descoperirea poartă întotdeauna o amprentă trinitară, fiindcă vine de la Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Din acest motiv și banchetul spiritual, pe care Isus vrea să-l ofere oamenilor, va purta această caracteristică din sânul lui Dumnezeu. Liturgia cunoaște foarte bine cultul adus Tatălui prin Cristos în unire cu Duhul Sfânt prin Misterul credinței, sfânta Euharistie, care ocupă locul central în viața noastră, așa cum am văzut în duminica precedentă.

Euharistia este culmea iubirii lui Isus față de oameni. Iar culmea înțelepciunii divine față de noi este iubirea. Înțelepciunea este culmea asemănării omului cu Dumnezeu, deoarece Isus este Înțelepciunea întrupată, adică chipul desăvârșit al Tatălui (cf. 2Cor 4,4).

Să trecem aceste considerații prin prisma lecturilor de la Liturgia cuvântului de azi!

Lectura I-a: Prov 9,1-6. Înțelepciunea, ca persoană, construiește casa, pregătește sala, așază masa, trimite slugile să cheme pe cei bogați și pe cei săraci să mănânce pâine și să bea vinul oferit din belșug cu toată dărnicia.

Ce vor să spună toate acestea?

Vor să spună că acela este înțelept, care știe să slujească, să se ofere pe sine însuși ca jertfă pentru fericirea altora, adică pentru a-i aduce la înțelepciune. Pâinea și vinul înseamnă înțelepciunea care se dăruiește.

Cei lipsiți de înțelepciune, care răspund la chemare, sunt cei săraci cu duhul (Mt 5,3), pe care Isus îi numește fericiți în predica de pe munte. Acești săraci trebuie slujiți, iubiți, fiindcă ei sunt mereu chinuiți de foamea după dreptate și adevăr, deoarece trăiesc mereu smeriți, neglijați, uitați, alungați, înfometați, însetați etc., dar mereu disponibili de a sluji pe cei mai sărmani decât ei, pe toți dezmoșteniții soartei. Prin urmare, înțelept este acela care se dăruiește total pentru alții. Însă nimeni nu se dăruiește dacă nu iubește.

Pâinea și vinul ne pun în contact cu rădăcina adâncă a științei - Dumnezeu -, și cele oferite în spirit de credință devin jertfă, înțelepciune și iubire (Emilio d'Angelo).

Lectura a II-a: Ef 5,15-20. Sfântul Paul vrea să fim realiști, să nu evadăm din realitatea vieții, îndemnând: Nu vă îmbătați cu vin!

Azi, sunt multe drogurile care înstrăinează pe om de realitate și în care mulți își caută refugiul, dar vinul este cel mai căutat. Alcoolul a devenit o plagă națională pentru multe țări din lume. Beția îl face pe om să-și piardă mințile, să se comporte nebunește. Beția îl ține pe om departe de înțelegerea voinței lui Dumnezeu, îl duce la desfrânare, la pierderea timpului și la toate relele. Beția este soră cu sărăcia și calicia. Cine cheltuiește peste ce câștigă, n-are-n casă mămăligă, spune un proverb din bătrâni. Să-l ascultăm pe înțeleptul Ben Sirah care zice: Muncitorul bețiv nu se va îmbogăți, fiindcă cheltuiește mult mai mult decât câștigă.

O legendă spune că Satana s-a arătat unui condamnat la moarte și i-a spus: Eu te pot salva, dacă împlinești măcar una dintre următoarele condiții: 1) să-ți ucizi argatul; 2) să-ți bați nevasta și 3) să consumi zilnic cel puțin un pahar de vin. Condamnatul s-a întrebat: Ce să fac? Să-mi ucid servitorul? Nu, întotdeauna mi-a fost credincios. Să-mi bat nevasta? Nu, este singura care m-a iubit cu sinceritate. Mai bine beau, dar mă voi strădui să nu întrec măsura. Aducându-i la cunoștință hotărârea sa, Satana l-a salvat de la spânzurătoare și omul s-a apucat să bea, mai întâi cu măsură, dar apoi a uitat măsura. Nevasta, reproșându-i viciul, a fost luată la bătaie. Când bătrânul argat a încercat s-o apere, i-a înfipt cuțitul în inimă. În cele din urmă și-a găsit sfârșitul tot în ștreang, dar cu mult mai vinovat.

Un alt bețiv, rătăcind drumul spre casă, l-a întrebat pe un trecător: Bă, omule, unde duce drumul ista? Răspunsul a fost: Nene, drumul pe care mergi, duce: 1) în capăt, pe dreapta, la spital; 2) în față, la închisoare și 3) la stânga, în capăt, la cimitir. Evadarea din realitatea vieții, de a nu fi de folos altora, este culmea nebuniei.

Sfântul Duh ne îndeamnă: Părăsiți nebunia și veți trăi! Mergeți înainte pe calea înțelepciunii, ea duce la viață.

Lectura a III-a: In 6,51-59. Toată lumea cunoștea și admira înțelepciunea lui Solomon, rămasă proverbială. Cu toate acestea, Isus afirmă despre sine că este mai mare decât Solomon (cf. Mt 12,42). În ce sens? În sensul că Isus posedă toată cunoașterea lui Dumnezeu și a omului, el fiind înțelepciunea personificată (1Cor 1,30), figura absolută și modelul creației, izvorul întregului univers (In 1,3), depozitul întregii bogății dumnezeiești (Col 2,3).

Isus, invitându-ne la banchetul său, la care vrea să ne ofere pâinea și vinul - trupul și sângele său -, adică întreaga sa ființă, vrea să ne îmbogățească cu înțelepciunea sa divină.

La toate popoarele cu vechi tradiții, mâncarea și băutura constituiau o realitate de ordin religios. Cea mai mare parte a religiilor din vechime, dar și cele mai noi, au cunoscut și mai cunosc încă banchetul sacru. A fi părtași la aceeași masă, a mânca împreună, statornicea printre cei invitați legături sfinte, la care se asociau și zeii.

Chiar Euharistia creștină este un memorial, adică nu numai că amintește de un fapt din trecut, dar îl actualizează, îi conferă realitate istorică azi. Întrucât Euharistia este dăruirea lui Cristos sub chipul pâinii și al vinului, împreună cu sufletul și dumnezeirea sa, ca hrană pentru viața lumii, constituie culmea iubirii care a inventat această taină dătătoare de viață, de viața sa cea nouă, zămislită în sânul Fecioarei Maria prin puterea Duhului Sfânt. A ne împărtăși înseamnă, nu numai a primi viața cea nouă, dar și iubirea și înțelepciunea care sunt în această viață divino-umană, înseamnă a ne îmbrăca în divinitate, a ne face părtași ai naturii divine (2Pt 1,4), înseamnă a atinge desăvârșirea Tatălui, înseamnă a-i oferi cultul suprem în spirit și adevăr, fiindcă împărtășirea este transformarea noastră progresivă în Cristos (sfinții Toma și Augustin). Isus a proclamat-o clar: Cine mănâncă trupul meu trăiește în mine și eu în el. Poate spune cu sfântul Paul: Nu mai trăiesc eu, Cristos trăiește în mine (Gal 2,20).

A deveni Cristos, iubire, desăvârșire, bogăție divină, înseamnă a ne dărui încontinuu - asemenea lui Isus - lui Dumnezeu prin aproapele.

Același lucru îl putem spune și despre trupul nostru?

Da, dacă ceea ce în știință se repetă atât de des că nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se transformă, este egal în noi cu: totul se dăruiește pentru a forma un alt creștin cât mai asemenea cu Cristos. Sfântul Irineu spune: Trupurile noastre, hrănite cu sfânta Euharistie, nu mai sunt pieritoare, fiindcă poartă în ele însăși sămânța învierii veșnice.

Pâinea este oferită de boabele de grâu care mor sub povara pietrelor de moară; vinul ne este dat de bobițele strugurelui care mor sub presiunea teascului. Nimic nu devine bun fără moarte, fără jertfa de sine. Isus ne-a dat pâine și vin, fiindcă s-a jertfit pe lemnul crucii, a murit și a voit să prelungească jertfa iubirii sale până la sfârșitul veacurilor, pentru a încorpora în misterul întrupării sale pe toți oamenii de bunăvoință, ducându-i la starea omului desăvârșit (Ef 4,13), făcându-i fii ai lui Dumnezeu și moștenitori ai vieții veșnice.

La 4 octombrie 1673, pe când sfânta Margareta Maria Alacoque se ruga, i-a apărut Isus și i l-a arătat pe sfântul Francisc de Assisi înălțat la o mărire cerească mai mare decât a celorlalți sfinți și i-a spus: Iată sfântul cel mai aproape de inima mea și cel mai unit cu dânsa. El se jertfește zilnic împreună cu inima mea dreptății dumnezeiești spre a dobândi milă pentru păcătoși. Există și o jertfă cerească și în viața de dincolo? Se pare că răspunsul este afirmativ.

Numai sfânta Euharistie ne face și pe noi sfinți, cât mai aproape de inima lui Isus și mijlocitori de haruri pentru păcătoși, lăudând și cântând Domnului în inimile noastre, mulțumind totdeauna pentru toate prin Cristos lui Dumnezeu Tatăl. Făcând aceasta pe pământ, lecția nu se uită în veci.

Dă-ne, Doamne, darul de a ne dărui! Amin.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire