pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul B

Duminica a XVIII-a de peste an

Credința, semnul îndurării

Providența este semnul iubirii lui Dumnezeu ca Tată; ea ne face fii, cooperatori providențiali. Îndurarea este semnul bunătății lui Dumnezeu ca ființă existențială prin excelență - Eu sunt cel ce sunt (Ex 3,14) -, fiindcă Omne ens est bonum - Tot ce există este bun. Cu atât mai mult este bun acela de la care vine orice bine. Când Dumnezeu tace, nu ia în seamă și nu pedepsește răutatea oamenilor, spunem că este îndelung răbdător. Răbdarea este o virtute destul de rar întâlnită pe pământ, dar unde o găsim, putem fi siguri și de existența unei minuni care s-a făcut sau se va face în acel loc. Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu constituie un șir nesfârșit de minuni care înveselesc cerul și dau speranță pământului. Dar mai presus de îndelunga răbdare este îndurarea, adică Dumnezeu, nu numai că nu pedepsește și așteaptă, dar chiar face bine acelora care îl supără, pentru a-i menține în existență. Ne vom opri câteva clipe ca să medităm mai profund asupra îndurării divine, asupra carității lui Dumnezeu.

Dumnezeu este atât de bun încât ascultă nu numai rugăciunile celor buni și sfinți, dar chiar și murmurul celor răi și netoți. Așa ni-l prezintă prima lectură pe Iahve în Vechiul Testament (lectura I-a), așa se reflectă în lumea păgână de azi.

Dar cu noi, care suntem creștini?

Faptele păgânești ale creștinilor, izvorâte din mândrie, care se transformă în murmurări evreiești de tip vetero-testamentar, nu numai că nu le mai ascultă, dar le și pedepsește cu toată asprimea, fiindcă Isus ne-a învățat să ne lepădăm de omul cel vechi, de omul păcatului, și să ne îmbrăcăm în omul cel nou al învierii, pe care nici cei din Vechiul Testament și nici păgânii nu l-au cunoscut. Noi îl cunoaștem. Martoră ne stă lectura a II-a.

Evanghelia zilei ne luminează și mai bine. Poporul îl căuta pe Isus pentru pâinea minunată, ca viața de fiecare zi să fie mai ușoară. Isus i-a îndemnat pe ascultătorii săi, dar ne îndeamnă și pe noi, să-l caute ca viața să le fie mai ușoară, dar nu atât prin pâinea materială, cât mai ales prin pâinea spirituală, pentru cuvântul său, care le-o poate ușura cum nici nu pot visa.

Care este această pâine spirituală?

Cuvântul care poartă în sine credința, virtutea teologală, care leagă direct de Dumnezeu.

După cum ne dă Isus de înțeles, credința este semnul îndurării divine.

Cu ce ne poate ușura viața noastră pământească această credință în cuvântul Domnului, care ne este oferită ca pâine spirituală?

Credința este o povară, o greutate, un întuneric pentru rațiune, o noapte, așa cum o numește sfântul Ioan al Crucii. Dar Isus a spus: Luați jugul meu asupra voastră... și eu vă voi da odihnă sufletelor voastre (Mt 11,29), o ușurare a vieții. Credința, este drept, este un jug, o greutate. Cu toate că Isus a făcut minuni în fața ucenicilor și i-a făcut părtași ai misterelor împărăției (cf. Mt 13,11), ei au simțit totuși atât de greu jugul credinței încât au fost deseori dojeniți (Mc 16,14), iar Petru chiar cu asprime (Mt 16,21-25). Credința, care înlătură orice preocupare și teamă (cf. Lc 12,22-32), nu le intrase în sânge (cf. Mc 4,35-41). Din această cauză încercarea grea a Calvarului (cf. Mt 26,41) devine pentru ei un scandal (Mt 26,33). Au murmurat; Iuda l-a vândut; Petru s-a lepădat de trei ori și l-au părăsit toți (cf. Mt 26,25-75; Mc 14,50). Este un paradox: numai cei care acceptă jugul găsesc odihnă.

Dacă pătrundem în sensul Scripturii, jugul credinței devine odihnă spirituală. Biblia ne prezintă credința ca pe un izvor și ca pe un centru de viață religioasă. Planului divin, care se realizează în timp, omul trebuie să-i răspundă prompt cu credința sa. Mergând pe urmele lui Abraham - părintele tuturor celor care cred (Rom 4,11) - personajele de seamă ale Vechiului Testament au trăit și au murit fericite (cf. Evr 11). Isus, desăvârșind credința (cf. Evr 12,2), dă posibilitate credincioșilor Noului Testament să trăiască și să moară și mai fericiți, fiindcă participă la învățătura, la spiritul, la liturgia Bisericii sale (Fap 2,41-46), ajungând la mântuire (Fap 2,47; 1Cor 1,18), la odihna desăvârșită, la ușurarea deplină a vieții.

Credința, fiind un dar suprafiresc, o virtute teologală infuză la Botez, constituie o bogăție spirituală, un motiv de bucurie sufletească. Dezvoltarea credinței în suflet devine anevoioasă, un jug, fiindcă puterile umane sunt limitate. Omul poate schimba doar binele în rău, nu și invers. Isus ne vine în ajutor ușurându-ne jugul credinței prin atotputernicia sa divină. Numai el singur poate schimba răul în bine.

Credința devine ușoară când suntem atenți la minunile zilnice ale Creatorului, atât la cele din cosmos, din microcosmos, cât și la cele din pâinea de pe masă, care, deși nu o merităm, este darul lui Dumnezeu, fiindcă este legată de pământul pe care nu noi l-am făcut, de soarele pe care nu noi îl facem să răsară și de ploaia pe care nu noi o facem să cadă la timpul potrivit, ci Tatăl ceresc (cf. Mt 5,45).

Pentru cel care se bazează pe înțelepciunea proprie, pe bani, plăceri, onoruri etc. credința este grea fiindcă minunile naturale și chiar cele supranaturale sunt insuficiente pentru a-i deschide ochii. Fariseii, cărturarii și arhiereii de sub crucea lui Isus îi cereau să coboare, ca să vadă și să creadă (Mc 15,32). Dar de ce, când au auzit că a înviat, că a săvârșit o minune mult mai mare decât coborârea de pe cruce, nu aleargă să vadă și să creadă? Din contra, dau bani grei paznicilor de la mormânt (Mt 28,12), ca să-și apere deșteptăciunea minții lor. În acest caz nu credința este grea, ci capul, egoismul, mândria. Isus a zdrobit, așa cum a fost profețit (Gen 3,15), capul Șarpelui viclean, făcându-se ascultător față de voința Tatălui ceresc până la moartea pe cruce (Fil 2,8), îndemnându-ne să fim asemenea lui în blândețe și smerenie (Mt 11,29), pentru a transforma jugul în odihnă, pentru a schimba lăncile și sulițele în seceri și pluguri (Is 2,4)

Uneori jugul credinței este foarte greu, dar nu din cauza adevărurilor supranaturale care ne sunt propuse și nu le putem pricepe cu mintea noastră, ci din cauza adevărurilor foarte naturale ale firii noastre denaturate de păcat, fiindcă avem gusturi ca evreii, nu ne lipsește necesarul pentru viață, ci delectarea continuă și variată a simțurilor, a poftelor necontrolate. Isus ni se oferă ca pâinea care are în sine orice plăcere spirituală, el fiind plin de toate comorile înțelepciunii și ale științei (Col 2,3), având în sine toată plinătatea dumnezeirii (Col 2,9), dar ne place mai mult oțetul egoismului, fiindcă este produsul nostru autentic.

Alteori povara credinței este foarte grea fiindcă, pentru a o duce, nu ne bazăm pe har, ci pe forțele proprii sau ale altor persoane, ca acei evrei de pe timpul lui Isus care credeau în Moise mai mult decât în Dumnezeu. Cine se bazează pe har se roagă ca apostolii: Doamne, mărește în noi credința! (Lc 17,5).

Maria, mama lui Isus, era sub crucea Fiului în momentele cele mai tragice. Cine i-a dat tăria de a rămâne mai neclintită decât stâncile care s-au cutremurat și au crăpat? Credința, numai ea îl poate întări pe om și-l poate face chiar fericit în necazurile vieții. Pentru aceasta a felicitat-o verișoara sa Elisabeta: Fericită ești pentru că ai crezut (Lc 1,45).

Credința ne poate face și pe noi fericiți. Ea este semnul îndurării divine. Primind-o, apărând-o, dezvoltând-o și trăind-o ca pe o cruce, într-o zi vom auzi glasul Mântuitorului: Credința ta te-a mântuit (Mt 15,28).

Dă, Doamne! Amin.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire