pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul B

Duminica a XVII-a de peste an

Valoarea firimiturilor

Se pot sătura o sută de oameni cu douăzeci de pâinișoare? Dacă cel care le oferă este un profet ca Elizeu, se poate. De fapt, ceea ce oferă profetul nu are menirea să umple burta, ci sufletul. Puținul dat cu iubire satură mai mult decât multul dat cu dispreț sau ură. Pâinile lui Elizeu prevesteau un timp mesianic (lectura I-a): ostiile mărunte, date cu iubirea infinită a lui Isus, devin hrana totală a sufletului creștin, menită să-i dea maturitatea spirituală.

Cu cinci pâini de orz și doi peștișori, Isus a săturat aproximativ cinci mii de oameni, cu atât mai multe femei și copii și s-au mai adunat încă douăsprezece coșuri de firimituri. Lumea a exclamat: Cu adevărat acesta este profetul care trebuia să vină în lume, adică Mesia.

Ce putem trata mai bine, ca să avem mai mult folos spiritual?

Isus, omul providențial, ne arată adevărata față a lui Dumnezeu. Cei cinci mii de oameni nu erau atât de sfinți încât să merite pâinea miraculoasă, dar el este acela care oferă tuturor oamenilor de pe toată fața pământului, din toate timpurile: soarele și apa, pâinea și peștii, fructele și legumele etc. pentru hrana lumii (Gen 1,29-30). El este acela care prin toate acestea caută să depoziteze în inimile tuturor roadele iubirii sale, ca omul, creat după chipul și asemănarea sa (Gen 1,26), să facă la fel.

Isus este pâinea coborâtă din cer (In 6,48), el este soarele care răsare din înălțimi (Lc 1,78), este lumina (In 1,9), este însăși viața noastră, sufletul nostru (In 6,50) și vrea ca noi să fim peștișorii care ne atașăm de dânsul, ca să fim hrană pentru cei înfometați după cuvântul Domnului. Primii creștini se recunoșteau între ei, pe vremea persecuțiilor păgâne, prin semnul unui peștișor desenat pe pământ. În limba greacă pește se traduce prin ihtius. Fiecare literă constituie inițiala unui cuvânt: i = Iesus; h = Hristos; t = Theu = Dumnezeu; iu = Iuos = Fiul; s = Soter = Mântuitor, adică Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu Mântuitor. Primii creștini se considerau peștișori prin Cristos, meniți să se ofere lumii ca hrană, ei înșiși fiind hrăniți cu pâinea coborâtă din cer, având viața cea nouă prin Cristos. Peștele trăiește în adâncul apelor, ascuns de privirile oamenilor și nu se poate arăta pe uscat fără a muri. Creștinul trăiește viața lui Isus în Dumnezeu (Col 3,3), în adâncul tainelor sale și nu se poate arăta lumii fără a se jertfi, fără a muri pentru sine, ca să strălucească viața lui Cristos.

Apostolii au participat la minunea înmulțirii pâinilor, nu atât pentru faptul că au cerut oamenilor să se așeze pe iarbă, umblând și strigând de colo-colo, cât mai ales că ei veniseră aici să se odihnească și au trebuit să renunțe la ea. Disponibilitatea pentru slujirea aproapelui i-a făcut colaboratori la minune. De fapt, adevărata minune constă în contactul direct pe care Isus l-a avut cu fiecare în parte, prin ucenicii săi, cu toți cei prezenți, fiindcă el le-a dat lor pâinea și ei au împărțit-o. Când cineva renunță la odihnă, din iubire față de aproapele, dovedește că este un alt Ihtius, alt Cristos, un apostol. Dar și creștinul care împarte dreptatea, când dă ceea ce a primit de la Domnul, arată că este un pește care se oferă ca hrană altora. Când te bucuri de bucuria altora arăți că ești pește; când aduni puținul pe care îl risipesc alții, fiindcă chiar și în cei mai răi oameni tot vei găsi o firimitură de bunătate, de adevăr, o valoare, dacă nu alta cel puțin valoarea de persoană dată de Creator, arăți că ești pește, că ai ieșit din mâinile lui Cristos.

Ceea ce trebuie să vedem mereu în alții sunt binele și adevărul chiar dacă ele constituie numai o firimitură, fiindcă un gram de aur, acoperit cu noroi, tot aur rămâne, chiar dacă soarele nu se mai oglindește în strălucirea lui. Firimiturile, adunate cu grijă, capătă valoare mare, devin hrana pentru alte ființe, așa cum a spus femeia canaaneană lui Isus că și cățeii mănâncă din firimiturile care cad de pe masa stăpânilor și a dobândit minunea vindecării fiicei sale prin firimitura de credință (Mt 15,27).

Nu suntem chemați să facem minuni în lume, de genul celor făcute de Isus, dar să fim apostoli care culeg firimiturile credinței (spermata fidei, cum le numește Conciliul Vatican II) din orice ființă umană care pot duce la Isus, la toleranță și armonie cu toți cei de alte religii, rase, culturi etc.

Mulți ar vrea să ofere mult, să facă chiar minuni, ca să nu mai fie săraci și flămânzi pe pământ, să nu mai fie bolnavi pe paturile spitalelor, să nu mai fie nevinovați oprimați, să nu mai fie văduve și orfani mereu cu lacrimi în ochi etc., dar nu pot. Au în schimb posibilitatea să facă puțin, să ofere o firimitură de pâine, o picătură de apă, o frântură de zâmbet, o strângere de mână, un cuvânt de împăcare etc., dar nu-l fac, fiindcă puținul lor li se pare fără valoare, fără importanță. Mulți ar vrea să se știe în postura domnului care dă, dar nici unul nu vrea să se simtă în postura săracului care cerșește și așteaptă o firimitură de la aproapele, în postura cățelului care așteaptă o firimitură de pe masa stăpânului. Trebuie să fim smeriți și să adunăm firimiturile îndurării divine, ca să ne dovedim colaboratori, nu numai beneficiari, ai minunilor lui Dumnezeu.

Sfântul Dionisie Certosianul povestește cum un novice era foarte zelos la începutul activității sale în mănăstire, dar apoi, încetul cu încetul, a devenit neglijent și delăsător, i se părea că și haina pe care o poartă este prea grea și o arunca într-un colț al cămăruței sale. Într-o noapte, a avut un vis: l-a văzut pe Isus cu o cruce grea pe umeri încercând să urce niște trepte înguste și înalte. Novicele, cuprins de compătimire, i-a sărit în ajutor, dar Isus, privindu-l cu indignare, i-a zis: Cum ai îndrăzni să-mi duci crucea care este atât de grea, pe când nu vrei, din iubire față de mine, să-ți porți haina de călugăr care este atât de ușoară? Isus a dispărut și novicele s-a trezit la realitate: Dumnezeu cere să adunăm și să ducem firimituri altora, nu să facem minuni. Multe femei de bine se angajează în apostolatul laic, dacă li se oferă o misiune mare, dar nu sunt capabile să-și acopere goliciunea trupească purtând o haină demnă, chiar dacă este confecționată din mai multe resturi.

Dumnezeu însuși, pentru a duce la îndeplinire marea operă a mântuirii, s-a folosit de firimituri, de un rest (cf. Mih 4,7; Zah 9,7; Rom 9,8; 11,5); iar Isus ne asigură că acestui rest sau turmă mică i-a plăcut Tatălui să-i dea împărăția (Lc 12,32), adică să i-l dea pe Cristos, viermele pământului (Ps 22,7), firimitura umanului sub forma sclavului (Fil 2,7), care să-i aducă măreția învierii și garanția vieții veșnice.

Recunoștința naște prisosința.

Felul în care Isus a mulțumit Tatălui pentru puținul dat - cinci pâini și doi peștișori -, l-a impresionat pe evanghelistul Ioan mai mult decât minunea însăși, fiindcă mai târziu, vorbind despre locul minunii, nu l-a numit locul înmulțirii minunate a pâinilor, ci locul unde Isus a adus mulțumiri. Mulțumirea adusă lui Dumnezeu pentru puținul primit în această viață: hrană, îmbrăcăminte, sănătate, știință, onoruri etc. ne va aduce prisosința fericirii veșnice, conform cu învățătura dată de Isus: Căutați mai întâi împărăția cerurilor și toate celelalte vi se vor adăuga (Mt 6,33). Adaosul nu trebuie confundat cu esențialul. De exemplu: esențialul în Euharistie este prezența tainică a lui Isus; adaosul sunt speciile de pâine și de vin. Cine se împărtășește numai cu speciile, ca să apară în rând cu elita spirituală, nu va avea parte de viața cea nouă.

Pâinea, pe care lumea o așteaptă de la noi creștinii, spune sfântul Paul (lectura a II-a), este viața demnă, plină de sfințenie care se bazează pe firimiturile umilinței de fiecare zi, fiindcă numai cel smerit se vede pe sine ca pe o firimitură incapabilă de a mai servi la ceva, decât doar să fie aruncată cățeilor.

Chemarea noastră de a fi firimituri rupte din Cristos - Pâinea coborâtă din cer; Pâinea vieții (In 6,48.50) - își are originea din sfântul Botez, fiindcă ne-am născut la viața cea nouă ca peștișorii în apă și el ne-a hrănit cu multe haruri - firimituri divine - menite să ne facă părtași ai naturii divine (2Pt 1,4). Parafrazându-l pe scriitorul Sofocle din antichitate, care a spus: Multe sunt minunile lumii, dar cea mai mare dintre toate este omul, aș putea spune: Multe minuni a săvârșit Isus, dar cea mai mare dintre toate este omul îndumnezeit printr-o firimitură de har căzută din cer, de pe masa Tatălui, care ne dă dreptul de a sta la masă și pe scaunul de domnie cu Cristos, Fiul său, în împărăția sa (Ap 3,20-21). Amin.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire