pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul B

Duminica a XVI-a de peste an

Dărâmători de ziduri

Oamenii sunt oameni și uită. Cel mai des uită de datoriile față de suflet. Dar Domnul Dumnezeu nu uită că omul nu poate trăi și nu poate avea viață veșnică fără îndeplinirea datoriilor sufletești, de aceea se îngrijește și-i trimite mereu câte un ceas deșteptător, care

să-i trezească din somnul uitării, nepăsării, negljenței și al păcatului, așa cum se deduce clar din prima lectură.

Eli, marele preot de la templul din Ierusalim, avea doi fii, pe Ofni și Fineas, preoți și ei, dar răi, adormiți în păcate grele. Dumnezeu îi cere lui Eli să ia măsuri, să-și povățuiască fiii în frica lui Dumnezeu, să-i trezească la datoriile sfinte ale Legii. Eli întârzie și scandalul dat de feciorii săi crește. Iahve intervine cu putere și îi spune cu asprime: Voi tăia brațul tău și brațul casei tatălui tău, așa încât nu va mai fi nici un bătrân în casa ta. Vei vedea un potrivnic al tău în lăcașul meu. Voi lăsa să rămână la altarul meu numai unul dintre ai tăi, ca să ți se topească ochii de durere și să ți se întristeze sufletul; iar toți ceilalți din casa ta vor muri în floarea vârstei. Ofni și Fineas vor muri amândoi în aceeași zi (1Sam 2,31-34). Într-o luptă cu filistenii se adeverește ceea ce Dumnezeu îi spusese tatălui lor, iar el, când a aflat vestea tristă, a căzut de pe scaun și a murit (1Sam 4,12-18). Trei, Doamne, și toți trei, în aceeași zi, cum spune poetul George Coșbuc.

De ce l-a pedepsit Dumnezeu atât de aspru pe Eli și casa sa? Răspunsul este: ca turma să-și cunoască și să-și prețuiască valoarea pe care o are în fața Domnului.

Iuda Iscarioteanul, chemat să predice împărăția lui Dumnezeu, să hrănească turma Domnului cu mana cerească a cuvântului dătător de viață veșnică, uită de datoria sfântă și își leagă inima de cele pământești. Dar le pierde pe toate. Pierde viața pământească fiindcă s-a spânzurat (Mt 27,5); pierde arginții pe care i-a aruncat în templu; pierde cinstea de apostol și devine, așa cum a spus-o Isus însuși, un diavol (In 6,71); pierde viața veșnică, fiindcă, spune Isus: era mai bine de nu s-ar fi născut (Mt 26,24).

Dacă prin pedepsirea păstorilor răi, Dumnezeu ne arată grija sa față de poporul său și importanța misiunii apostolice, cu atât mai mult îi vom descoperi iubirea în rânduirea păstorilor buni. El spune: Voi aduna rămășițele turmei mele din toate țările. Voi pune peste acestea păstori care le vor paște și ele nu se vor mai teme și nici nu se vor mai pierde (lectura I-a).

În cine poate avea Tatăl mai multă încredere decât în Fiul său? Cui îi poate încredința oile decât Fiului? Fiul, venind în lume, nu micșorează, ci nimicește, distruge distanța dintre Dumnezeu și om. El spune: Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun își dă sufletul pentru oile sale. Am și alte oi care nu sunt din staulul acesta. Trebuie să le aduc și pe acestea și ele vor asculta glasul meu și va fi o turmă și un păstor (In 10,11-16). Și când a văzut acea mulțime, i s-a făcut milă, fiindcă era ca o turmă fără păstor. A uitat de oboseală și a reînceput munca apostolică, a început să-i învețe pe toți cei veniți să-l caute.

După ce a învățat mulțimile timp de trei ani, a rânduit celor de pe pământ care îl caută cu bunăvoință, un păstor al iubirii sale: Petre, mă iubești? Paște mielușeii mei! Paște oile mele! (In 21,15-17). Și Isus s-a rugat să nu scadă credința acestui păstor (Lc 22,32), să nu adoarmă în nepăsare, dar să-i întărească pe frații săi ca să nu se teamă.

Prin Cristos Isus, omul devine făptură nouă și trăiește pacea, se bucură de liniște, se odihnește sufletește, este fericit, nu se mai teme, fiindcă a fost dărâmat zidul: dintre trup și suflet, dintre om și Dumnezeu, dintre om și oameni, dintre om și om, dintre popoare și popoare, dintre frate și frate, dintre părinți și copii.

Un mare artist a fost întrebat: Care este cel mai nebunesc lucru pe care l-ai văzut în viață? El a răspuns: Zidul din Berlin. Acesta, slavă Domnului, a căzut, a fost dărâmat. Dar celelalte când vor cădea? Când va cădea zidul scandalos dintre Bisericile creștine? Când vor cădea zidurile închisorilor? Când vor cădea gardurile ghimpate ale lagărelor? Când vor cădea bornele care marchează granițele păzite de cazemate? Când? Când oamenii vor cunoaște puterea crucii lui Isus! Prin crucea lui Cristos omul se cunoaște pe sine. Teama de propria față, prin crucea lui Cristos, îl poate duce pe om la o mai mare încredere în bunătatea și atotputernicia divină, așa încât să poată spune cu sfântul Paul: Când sunt slab, atunci sunt tare (2Cor 12,10). Iar când ghimpele cărnii îl biciuiește, ca nu cumva să se poată mândri cu darurile Domnului, poate auzi glasul dulce care șoptește: Îți este suficient harul meu, fiindcă puterea mea se desăvârșește prin slăbiciune (2Cor 12,9). Atotputernicia divină lucrează opere mărețe prin slăbiciunea umană. Iată, acesta este un motiv de bucurie și nu de teamă!

Prin crucea lui Cristos se dărâmă zidul dintre om și oameni. Cu toții suntem frați de cruce. Iubirea celui care ne îmbrățișează de pe cruce, Isus, ne dă tot mai multă încredere unul în altul, prin asigurarea pe care ne-a dat-o că acolo unde vor fi doi sau trei adunați în numele lui, va fi și el în mijlocul lor (Mt 18,20).

Pentru că suntem frați de cruce prin sângele lui Cristos, am devenit fii adoptivi ai lui Dumnezeu (In 1,12), moștenitori ai libertății și măririi lui (cf. Rom 8,17-21). Fiindcă Dumnezeu ne este Creator, Tată, (Mt 6,9), ni l-a dăruit pe Duhul Fiului său (Gal 4,6), prin care revarsă în inimile noastre iubirea cea mai curată și sfântă, prin care îl putem iubi așa cum este vrednic de iubire (Rom 5,5). Crucea ne unește, ca pe soldați sub drapel, nu de dragul unirii pentru a fi mulți, ci pentru a fi cât mai mulți, chiar toți, pentru a apăra valoarea divină: iubirea.

Dacă îl iubim pe Dumnezeu cu iubirea lui Dumnezeu, de cine ne-am mai putea teme?

Dat fiind faptul că mai sunt mulți dezbinați de multiple ziduri (rasă, religie, filozofie, politică etc.) și încă mai tremură de teamă, ca niște oi fără păstor, înconjurate de lupi răpitori deghizați în piei de oaie, Domnul vrea ca fiecare dintre noi să devină un dărâmător de ziduri, adică să ne găsim odihna sufletului în oboseala apostolatului: ministerial pentru preoți și laic pentru toți credincioșii.

Sfântul misionar Teofan Venard scria surorii sale, Melania, în septembrie 1875, următoarele rânduri: Dragă soră, în anul acesta inundațiile au fost extraordinare: apa a intrat în casa mea și s-a ridicat înaltă de un picior. Am văzut pești, broaște râioase, raci, șerpi furișându-se prin odaia mea, pe când eu stăteam pe câteva scânduri la vreo câțiva centimetri deasupra apei. Tu te îngrozești, surioară, dar se întâmplă și mai rău: șoarecii au venit să se culce pe salteaua mea și într-o noapte am avut nefericirea să strivesc unul. Răul m-a făcut să tresar, dar m-a scăpat de o primejdie și mai mare, pentru că, îndepărtându-l, am descoperit o viperă veninoasă cu dungi albe și negre care se urcase fără zgomot în sărăcăciosul meu pat și se aciuase într-un colț, tocmai acolo unde îmi întindeam eu picioarele.

Atâția misionari, asemenea lui Teofan Venard, se luptă azi cu zidurile despărțitoare dintre om și Dumnezeu, dintre om și oameni, dintre trup și suflet și simt trebuința unei odihne! Eu, tu, noi toți, prin rugăciunile, prin jertfele și prin toate faptele noastre bune, oferite pentru succesul misiunii lor, contribuim ca și chemare a lui Isus: Veniți și vă odihniți puțin și faptele bune le dau un nou avânt. Viața noastră să fie o rugă continuă spre odihna și puterea lor. Pentru aceasta și noi vom lua plata apostolului: coroana nemuririi, alături de toți apostolii, din mâna lui Isus, asemenea sfântului Paul, care spune: M-am luptat lupta cea bună; am ajuns la capătul drumului, am păzit credința. De aici încolo, îmi stă înainte cununa dreptății, pe care Domnul mi-o va da în ziua aceea, el, dreptul judecător, și nu numai mie, ci și tuturor acelora care au iubit arătarea lui (2Tim 4,7-8).

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire