pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul B

Duminica a XIII-a de peste an

Măreț biruitor al morții

Istoricul Herodot povestește că într-o zi a văzut un om cum se chinuia să pună în poziție verticală, pe picioare, un cadavru. Când îi îndrepta picioarele, se îndoia din mijloc; când îi îndrepta capul, i se strâmbau picioarele; l-a rezemat de un gard, dar în zadar, cadavrul cădea la pământ... În cele din urmă s-a lăsat păgubaș și a zis: Nu se poate. Se vede treaba că îi lipsește ceva din interior. Avea dreptate, îi lipsea sufletul, adică acel ceva pe care nu-l vedeam și totuși există și este atât de puternic.

În ținutul Moria, Dumnezeu îl cheamă pe Moise la rugul care ardea și nu se mai consuma și-l trimite să-i elibereze pe fiii lui Israel din Egipt. La întrebarea lui Moise: Ce să răspund acelora care mă vor întreba despre numele celui care m-a trimis, Domnul Dumnezeu îi zice: Eu sunt cel ce sunt. Așa să le spui: Cel ce este m-a trimis la voi (Ex 3,13-14). Dumnezeu se definește prin existență. Aceasta este esența sa, existența, viața însăși, sufletul infinit care susține toate în existență, deși nu-l vedem.

Creându-l pe om după chipul și asemănarea sa (Gen 1,26), înzestrându-l cu minte, voință, memorie, libertate și cu atâtea alte calități, nu-l putea destina morții, nimicirii totale, fiindcă ar fi însemnat să-și disprețuiască propria ființă aleasă ca model pentru om. Numai invidia diavolului a adus în lume moartea prin păcat.

Depășirea morții este o cerință a dreptății din partea lui Dumnezeu. Dreptatea este nemuritoare, afirmă Duhul lui Dumnezeu (Înț 1,15).

Prin moarte, diavolul i-a furat lui Dumnezeu gloria. Omul viu este gloria lui Dumnezeu, afirmă sfântul Irineu. Omul mort este, dimpotrivă, o înfrângere a lui Dumnezeu. Dreptatea nemuritoare cere pedepsirea hoțului și restituirea gloriei. Dacă prin moarte ne-am nimici total, n-am avea de ce să-i dăm slavă lui Dumnezeu în timpul vieții trecătoare de pe pământ; nici Dumnezeu n-ar avea dreptul să ne ceară iubire, slujire și slavă, fiindcă ar fi un nonsens să ne ceară așa ceva în timp ce ne petrece la nimicire totală. Dintre tiranii care au condamnat la moarte pe alții și i-au însoțit la locul execuției, a avut vreunul tupeul să-i ceară osânditului osanale?

Viața, fără înviere, ar fi o absurditate. Există oare o logică a absurdului și ea să-i aparțină lui Dumnezeu? Imposibil de crezut așa ceva.

Și apoi, dacă dreptatea este nemuritoare, înseamnă că cei care se eliberează de păcat, care se leapădă de Satana și de toate fărădelegile lui, se eliberează și de consecința păcatului, care este moartea și au dreptul să se bucure de viață. Omul înfăptuiește dreptatea când se convertește și-l recunoaște pe Dumnezeu drept Tată și pe Fiul său Isus drept Domn (Rom 10,9). Sfântul Francisc de Sales povestea că unele potârnichi au obiceiul să fure ouăle altora și să le clocească, probabil din instinctul matern de a-și perpetua specia. Dar puiul ieșit din oul furat, când aude pentru prima dată glasul mamei care a făcut oul din care a ieșit, lasă potârnichea hoață și merge după cea adevărată. Diavolul ne-a furat prin păcat. Dumnezeu-Tatăl, Creatorul a toate, ne cheamă prin Cristos care a nimicit moartea prin moarte, ca noi să auzim chemarea cerească.

Păcatul, în nenumăratele sale forme, în ultimă analiză, nu-i altceva decât o tumoare cancerigenă a nimicului propriu, a egoismului. Dumnezeu, care se folosește de cele mici, de nimicuri, pentru a realiza lucruri mari, se folosește de moarte pentru a înlătura egoismul care a dus la moarte. Grăitor este faptul despre o sărmană mamă păgână, care a avut un singur fiu și acesta i-a murit când îi era mai drag. Și-a luat copilul în brațe și a mers din poartă în poartă cerșind: Dați-mi un medicament pentru a-mi salva fiul! Toți o compătimeau văzând-o cu copilul mort, crezând că și-a pierdut mințile. În sfârșit cineva i-a spus: Eu cunosc pe cineva care te poate ajuta. Este Sakya Muni (Buddha). A alergat la Buddha și l-a rugat: Domnule, dă-mi, te rog, un medicament care să redea viața fiului meu! Sakya Muni i-a zis: Am trebuință de un pumn de sămânță de muștar. Ea a făgăduit că îi aduce, dar Buddha a adăugat: Sămânța trebuie să fie dintr-o casă unde nimeni nu și-a pierdut nici fiu, nici soț sau soție, nici părinte, nici prieten. Nefericita mamă a trecut din nou din casă în casă cerând sămânța de muștar. Toți se grăbeau să-i dea cu bucurie, dar când întreba: A murit din familia voastră un fiu, o fiică, un tată sau o mamă, toți ziceau: Ah, cei vii sunt puțini, dar morții sunt cei mai mulți. Târziu în noapte, după ce a terminat toate casele, s-a așezat obosită pe malul unui șanț, cu mortul în brațe și printre lacrimi privea cum se aprind luminile în oraș și cum apoi se sting una câte una până când întunericul a cuprins totul. Reflectând că viața este ca și lumina, se aprinde și după un timp se stinge, și-a zis: Cât sunt de egoistă în durerea mea! Moartea este aceeași pentru toți. Ei bine, în această vale de lacrimi există o singură cale care duce la nemurire, aceea de a mă debarasa de egoism. Apoi, liniștită, și-a îngropat copilul.

Dacă sărmana mamă l-ar fi întâlnit pe sfântul Paul, acesta i-ar fi spus că pe lângă debarasarea de egoism, mai este o cale care duce la nemurire, dragostea față de aproapele și pomana, făcută cu iubire. Acestea au sămânța învierii (lectura a II-a).

Gabriel Marcel, marele filozof francez, spune: Cine iubește pe aproapele, prin însuși acest fapt el spune: Vreau ca tu să nu mori! Este o cerință dreaptă a firii? Iubirea este mai dreaptă decât dreptatea, de aceea este mai puternică decât moartea (cf 1Cor 13,8). Isus, care a murit, dar ne-a iubit cu iubire veșnică, nemărginită, este viu; el și-a dăruit viața sută la sută pentru gloria Tatălui prin salvarea omenirii, ajungând la slava învierii; iar noi, spune apostolul Ioan, trecem de la moarte la viață în măsura în care îi iubim pe frați (1In 3,14).

Ce putem oferi altora, ca să fim asemenea lui Isus care, bogat fiind, s-a făcut sărac, pentru ca prin sărăcia lui să ne îmbogățim (2Cor 8,9) cu viața veșnică adusă de înviere?

Timpul nostru. Dacă dăm bani, îi putem primi înapoi; dacă dăm ceva din știința noastră, nu sărăcim cu nimic. Dacă dăruim timpul, dăm ceva ce nu ni se mai poate restitui. Prin timpul dăruit altora din iubire oferim ceva din noi înșine, din viața noastră. Când un om se reculege pentru rugăciune, fapta sa are o valoare incalculabilă, dă lui Dumnezeu câteva minute din propria viață. Când îl ascultăm pe fratele nostru spunându-și necazul, când îi dăm sfaturi sau îl ajutăm în muncă, îi dăruim acel timp pe care îl avem spre a trăi pentru noi înșine. Aceasta este o carismă rară: a deveni săraci, dăruind propria viață în folosul altora.

Dacă Isus ne-a dăruit întreaga sa viață, sfântul Paul dorește moartea, ca să fie cu Cristos, oferindu-i toată viața. Această carismă îl determina pe sfântul Francisc de Assisi să numească moartea drept soră: Să te laude, Stăpâne, sora moarte cea trupească, care intră orișiunde, chiar și-n camera regească.

Evanghelia de azi ne arată că moartea, datorită lui Cristos, a încetat de a mai fi o sentință fără apel, un eveniment fără speranță; viața continuă și după moarte pentru toți acei care știu să-și folosească timpul spre slava lui Dumnezeu, cum spune Isus: Cine își pierde viața pentru mine, o va afla (Mt 10,39).

Femeia bolnavă de hemoragie se rușina de boala ei, fiindcă se simțea condamnată la sterilitate, la ceva echivalent cu o moarte prematură, de a nu-și prelungi viața prin urmași. De aceea se ruga Rahela: Dă-mi copii, ca să nu mor! (Gen 30,1). Credința i-a adus vindecarea.

Copilă, îți zic: scoală-te! și fiica lui Iair s-a trezit din moarte. Isus a spus aceste cuvinte tot așa cum spusese mai înainte mării: Taci! Liniștește-te! Prin urmare, nu numai bolile, vânturile și marea ascultă de el, ci și moartea.

Minunile lui Isus au avut menirea de a fi semne divine. Semnul divin este întotdeauna o chemare la mântuire, un semn căruia trebuie să-i corespundă un act de credință. Minunea ne arată că Dumnezeu, prin Isus Cristos, a luat în mâinile sale soarta noastră, că a început să se manifeste prin ceea ce este el în realitate, existență iubitoare, Dumnezeul celor vii și nu al morților (cf. Mt 23,32), el singur, spre slava numelui său, va pune acel ceva intern trupului nostru, ca să fim pentru toată veșnicia acele instrumente vii care cântă gloria lui Dumnezeu.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire