pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul B

Duminica a XII-a de peste an

Atenție la atenționare

Tema suferinței revine în Liturgia cuvântului de multe ori pe parcursul unui an bisericesc. Suferința, realitate fizică, rămâne un mare mister din punct de vedere spiritual și din această cauză trebuie să elucidăm multele aspecte pe care le îmbracă în fiecare zi, pentru a-i determina rolul de cruce în problema credinței.

Iob se plânge de un tratament nedrept, suferind nevinovat și Dumnezeu, în loc să-i dea un răspuns direct, îi oferă ca subiect de reflecție întinsul mării, ca să găsească răspuns la problema suferinței sale (lectura I-a). Azi, noi putem deduce din reflecția lui Iob asupra mării, că suferința este o carismă: i-a fost dată celui nevinovat fiindcă numai el putea fi în stare să scoată din nemărginirea suferinței învățătura despre necesitatea învierii.

Ucenicilor, care se plâng în barca asaltată de valuri și de întunericul nopții de faptul că Mântuitorul doarme, nu le vede necazul și nu le vine în ajutor, Isus le oferă ca subiect de meditație slaba lor credință, în perspectiva măririi ei prin scoaterea din necaz în chip minunat (lectura a III-a).

Răspunsul corect la problema suferinței se rezolvă, după învățătura sfântul Paul, printr-o reflecție profundă asupra pătimirilor lui Cristos (lectura a II-a).

Cunoaștem necazul lui Iob. El avea șapte mii de oi, trei mii de cămile, cinci sute de perechi de boi și cinci sute de asini și o mare mulțime de slugi (1,3). Bogăția reală a inimii lui Iob erau copiii săi: fii și fiice. Sabeenii, trăsnetele furtunii și caldeii i-au nimicit toate bunurile materiale (1,15-17); bunurile inimii lui, fiii și fiicele, au fost nimicite de o furtună care a prăbușit casa în care se aflau toți și toate. În toate aceste necazuri Iob a spus cu credință: Gol am ieșit din sânul mamei mele și gol mă voi întoarce în pământ. Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat. Dar, după ce și-a pierdut sănătatea, soția l-a aruncat pe o grămadă de gunoi afară din oraș ca pe un lepros (2,7-8), unde l-au găsit cei trei prieteni care l-au învinuit că din cauza păcatelor a ajuns în halul acesta, fiindcă Dumnezeu îl pedepsește pe om pentru păcate, ca dreptate, sau pentru a-l curăți de păcate, ca milostivire. Iob se apără, susținând că nici una din variantele lor nu-i corectă, fiindcă nu a păcătuit. Prietenii caută să-l convingă că nu are dreptate, deoarece nu există om fără păcat, că Dumnezeu găsește pete și în îngeri și chiar faptul de a se pretinde fără păcat este un păcat. Iob nu se simte vinovat în nici un fel și, ca urmare, neînțelegând planul lui Dumnezeu cu dânsul, începe să se plângă de nedreptatea ce i se face, că Dumnezeu nimicește fără discernământ pe cel desăvârșit și pe cel viclean (9,22), că nu-i pasă de cei deznădăjduiți (9,23) și oricât ar fi de curat, el îl scufundă în noroi încât și veșmintele se scârbesc de pielea lui (9,30-31), și culmea suferinței: singurătatea - Eu sunt singur cu mine însumi (9,35). (Singurătate de care se plânge Isus pe cruce).

Iată condiția omului pe pământ: se moare alergând după fericire; se ajunge la disperare când fericirea este cel mai aproape; ea se obține când în sine nu mai există nici o speranță. Și toate acestea pentru a ajunge la o convingere: izvorul fericirii nu-l are nimeni în sine, ci este numai în Dumnezeu-Tatăl. Fapt pentru care însuși Isus a strigat ca om: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit? (Mc 15,34).

Durerea, chiar dacă nu-i atotputernică, întrece puterile omului și ca atare îl poate duce la frică, groază, disperare și moarte. Conform legii contrariilor din filozofie, durerea ne confirmă puterea de atracție a fericirii. Destinul fericirii, pus de Creator în firea omului, îl face să înfrunte frica, durerea, disperarea și moartea. Martor credincios ne este Fiul Omului.

În ce direcție l-a dirijat, ce sens i-a dat Dumnezeu lui Iob când i-a cerut să reflecteze asupra întinsului mării? Durerea poate fi atât de mare încât să n-o poți cuprinde cu vederea umană, dar are hotare și o poate învinge numai acela care se desprinde de limitele sale egoiste: Până aici vei veni și mai departe nu vei trece; aici se va frânge trufia valurilor tale!

Oricât ar fi marea de mare, tot are hotare. Omul este mult mai mic în spațiu, dar mult mai mare în spirit și n-ar vrea hotare, de aceea suferă când trufia sa se lovește de propriile limite. Numai nemărginitul Dumnezeu, care ne cheamă să ne identificăm cu el, poate fi remediul suferinței. Ca să ajungem părtași ai naturii divine (2Pt 1,4), trebuie să ne naștem la o viață nouă. Suferința se naște din vechi și nou. Ca să fiu nou, trebuie să mă rup de vechiul eu. Când Iob a ajuns să se rupă total de eul vechi, s-a îmbrăcat în omul nou și a lansat în universul uman conceptul învierii: Cred că Răscumpărătorul meu trăiește și în ziua cea din urmă din pământ mă voi scula și cu ochii mei îl voi vedea (19,25).

Numai învierea ne va naște la o viață nouă ca să-l vedem pe Răscumpărătorul nostru. Dar această naștere trebuie s-o acceptăm în mod conștient și responsabil, ca să ne îmbrăcăm cu mantia lui Cristos glorios.

Suferințele sfântului Paul au fost multe. Atacat în însuși ministerul său apostolic, cu insinuări josnice privitoare la persoana sa, un trimis al Satanei în carnea sa îl va pălmui mereu (2Cor 12,7), el reușește să-și subordoneze propria apărare pe tema principală a scrisorii: legitimitatea ministerului său apostolic pentru a salva interesele lui Cristos, adică autenticitatea și unicitatea evangheliei. Sfântul Paul vrea să spună: Chiar dacă n-aș fi apostol autentic, faptul că vă vestesc o evanghelie autentică și unică spre împăcarea voastră cu Dumnezeu, ca să vă nașteți la viața nouă în Cristos, mă face apostol autentic; iar voi, ascultându-mă, deveniți creștini autentici și cooperatori apostolici, conlucrați la răspândirea evangheliei, la mărirea împărăției lui Dumnezeu. Angajându-se în propria apărare, dar pe baza argumentelor divine, are la bază dragostea care creează și comunică valori stimulatoare pentru partener, pentru a se realiza pe el însuși. Omul, apărându-se prin ceea ce este - creatură a lui Dumnezeu - și prin ceea ce a primit - suveranitate peste celelalte făpturi -, dar mai ales prin ceea ce a devenit în Cristos - om nou -, are toate șansele afirmării în cadrul cosmic în care este plasat. Și dacă lumea nu este perfectă, trebuie să sufere, aceasta se datorează faptului că omul nu se comportă conform cu menirea sa de creatură, cu drept de suveranitate, de a da nume celorlalte făpturi (Gen 2,19), adică de a le da o destinație, un sens spre un scop nobil. Fiindcă omul nu se angajează prompt, de bunăvoie și cu toată libertatea în realizarea menirii sale, de aceea suferă și se tânguie ca Iob sau și mai rău. Numai în Dumnezeu el se depășește pe sine la infinit (după Blaise Pascal).

Tendința omului de a se apăra conform celor trupești constituie o tendință malefică de a ucide cele ale spiritului, cele ale lui Dumnezeu și chiar pe Dumnezeu însuși, tendința de a-l exclude din viața proprie, de materializare a toate, ceea ce face ca istoria lumii să fie nespus de furtunoasă. Cei necredincioși declară că Dumnezeu a murit; cei mai puțin credincioși afirmă că doarme, indiferenții susțin că este nepăsător, ironicii că este plecat în concediu, platonicii că este mulțumit în sine și nu-i pasă de noi etc.

Dar noi? Noi ne mirăm că în mijlocul unei furtuni atât de năprasnice pornite din blasfemii, Dumnezeu tace; uneori, cuprinși de spaimă, am vrea să strigăm: Doamne, trezește-te că pierim! Suferim de frica morții pentru că nu trăim din credință: nu vestim moartea Domnului și nu mărturisim învierea lui până când va veni, fiindcă nu cunoaștem iubirea și nu credem într-însa (cf. In 4,16), fiindcă iubirea nu are somn, ci chiar când se pare că doarme, inima veghează.

Nu știu dacă, după cele spuse, ar mai fi cazul să credem că Dumnezeu tace, când de fapt ne vorbește prin fiecare lucru ce ne înconjoară. Nu cunoaștem limbajul iubirii. Dar dacă ni se pare că tace, trebuie să știm că și tăcerea are logica limbajului său, care constituie un răspuns la multe probleme. Însuși Isus s-a apărat prin tăcere la judecată în fața lui Pilat și mai ales în fața lui Irod (cf. Lc 23,9).

Din tăcerea lui Dumnezeu deducem:

1) dreptul la secret este personal și uman; cu atât mai mult este divin;

2) însuși Dumnezeu este în imposibilitatea de a se defini științific pe măsura priceperii noastre finite;

3) orice răspuns venit din partea lui ridică zeci de alte probleme care cer un alt răspuns;

4) credința poate răspunde mult mai bine decât știința și o ajută să se dezvolte (nimeni nu pornește într-o expediție științifică dacă nu crede în existența a ceva încă necunoscut);

5) deseori omul poate obține singur ceea ce dorește, dar se tânguie în zadar (precum nora cu drobul de sare);

6) căutarea își are farmecul ei și orice descoperire devine o cucerire a libertății și o afirmare a personalității. Dumnezeu nu vrea să ofere omului răspunsuri prestabilite, ci îl vrea colaborator cauzal în istoria mântuirii.

Doamne, ajută-ne, ca prin fiecare lucru ce ne înconjoară, să găsim calea spre tine!

Amin.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire