pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul A

Duminica a II-a după Crăciun

În căutarea copilăriei

Vă redau câteva versuri dintr-o urătură primită de Anul Nou 1986, în care un preot era caracterizat în felul următor:

Predică interesant,
Cu expresii de savant,
Dând exemple și citate
Din Karl Rahner și Socrate
Și-n cuvinte radicale
Vrea s-aducă-n suflet jale
Și căință de păcate;
Ceea ce cu greu se poate
Că nici Gheorghe, nici Anica
N-au înțeles mai nimica.
Lumea simplă, dar deșteaptă,
Parcă mai curând așteaptă
Vorbe pline de căldură
Scoase numai din Scriptură

(I. Herciu, Focșani 1986)

Conform dorinței din urătură că lumea simplă și deșteaptă așteaptă vorbe pline de căldură scoase numai din Scriptură, voi încerca să vă țin o predică simplă, plină de căldură și pe bază de Scriptură, pe lecturile Liturgiei cuvântului din această duminică, a II-a după Nașterea Domnului.

Înainte de a spune adio sărbătorilor de Crăciun, să vedem dacă ceea ce am sărbătorit a intrat în armonie cu inima, cu dorințele intime ale sufletului nostru!

În ce sens ne îndreaptă Biserica gândul prin lectura I (Sir 24,1-2-12-16) ca să dobândim o înflăcărare a inimii? Mai întâi de toate ne prezintă un fapt aproape incredibil: Dumnezeu și-a trimis înțelepciunea să cutreiere lumea în lung și în lat căutând drept locuință inimile oamenilor care formează adunarea celor sfinți.

Isus, citim în viața sfântului Anton de Padova pe când acesta era copil cu numele de Ferdinand, s-a prezentat ca un simplu copil cerșetor la poartă. Ce vrei să-ți dau? l-a întrebat Ferdinand. Iată ce vreau, copile! îi zise copilul cerșetor, și, deschizând desaga, îi arătă în ea o mulțime de inimi vii, vreau și inima ta. Și fiindcă Ferdinand n-a stat în cumpănă dacă să-i dea sau nu inima, ci i-a oferit-o cu toată iubirea, Pruncul a revenit la el când era mare și plin de oboseala muncii de apostolat, pe când se afla în casa lui A. Tison din Arcela, spre a-l întări cu mângâierile lui gingașe, lăsându-l în această lume ca pe o mângâiere și o întărire sufletească pentru toți cei care îl cunosc și-l cinstesc drept sfântul minunilor cu Pruncul în brațe.

O, înălțime a înțelepciunii lui Dumnezeu! exclamă sfântul apostol Paul meditând acest mister în care Cel Nemărginit, veșnic, sfânt, atotputernic, atotștiutor găsește cu cale să ia natura omenească mărginită, vremelnică, păcătoasă, slabă, ignorantă, suferindă etc. ca o dată cu ea să ne răpească inima cu iubirea sa, spre a ne-o umple de înțelepciune.

Adam și Eva au mâncat din pomul oprit numai din dorința de a cunoaște binele și răul, de a fi ca Dumnezeu, dar, în loc de înțelepciune, inima li s-a umplut de teamă; și de rușine s-au ascuns. Adame, unde ești? l-a strigat Domnul Dumnezeu. În paranteză fie spus, un necredincios a zis unui rabin: Dacă Dumnezeu este atotștiutor, de ce l-a strigat, nu știa unde este? Rabinul i-a răspuns: Dumnezeu l-a strigat, nu pentru că nu știa unde s-a ascuns, ci ca Adam să-și dea seama unde a ajuns cu știința prin încălcarea poruncii. Revin la Scriptură. Adam răspunde la chemarea Domnului Dumnezeu și zice: Ți-am auzit glasul și m-am temut. Oricare elev se teme la școală, mai ales când este chemat la examen, când nu și-a învățat lecțiile.

Isus este remediul fricii. El este Înțelepciunea întrupată și toți cei care îl primesc vor răspunde la chemarea lui Dumnezeu din ziua cea mare a judecății cu sinceritatea și nevinovăția copilului Samuel de la templu: M-ai chemat, iată-mă! Vorbește, că slujitorul tău ascultă! (1Rg 3,8-10). Omul se teme când păcatul îi frânge inima, când este rupt de iubirea infinită.

Ca să ajungă până la inima noastră, Dumnezeu se folosește de întruparea Fiului său. Pentru demnitatea lui Dumnezeu acest gest este copilăresc, ar fi unii înclinați să spună, dar tocmai ceea ce este copilăresc se bucură de o înțelepciune negrăită a inimii, care l-a determinat pe Fiul lui Dumnezeu să spună: De nu vă veți întoarce și nu veți fi ca pruncii, nu veți intra în împărăția lui Dumnezeu (Mt 18,3).

Odată, Agesilau, regele Lacedemoniei, unul dintre cei mai mari oameni pe care i-a avut Grecia, coborând de pe tron, alerga călare pe un baston ca să facă bucurie copilului său care se juca prin curte. Un tânăr trecător pe stradă, văzându-l în această postură, a îndrăznit să râdă. Prietene, i-a zis regele erou, nu te grăbi să râzi de mine! Așteaptă să devii tată ca să poți înțelege comportamentul unui tată!

Dumnezeu, după ce ne-a fost tată prin creație, a decis să ne fie tată și prin adopțiune, folosindu-se de un gest copilăresc: dându-ne pe Fiul său veșnic sub chipul unui prunc omenesc, ca pe un bebeluș, ca să-i înțelegem omenește iubirea de tată. Am văzut un film cu artistul american Norman, renumit comic, și cu o fetiță rămasă orfană, care nu voia să mai mănânce, ca să moară și să ajungă în cer, să fie iarăși cu mămica ei. Medicii au încercat s-o determine să mănânce, să ia medicamente, ca să trăiască. Ea rămânea impasibilă: nu vorbea, nu mânca și nu o mai interesa nimic din jur. Cazul, făcând vâlvă, ajunge și la urechile actorului, care, plin de milă, vine să o viziteze și să o distreze, ca să revină la sentimente umane. La toate comicăriile lui, ea rămâne nepăsătoare. Văzând că arta comică nu-i reușește, înainte de a pleca vrea să-i dovedească faptul că și aici pe pământ mai este cineva care o iubește, și, vrând să o sărute, având el un nas prea mare, și-a prins nasul cu două degete ca să-l dea la o parte, ca buzele să poată ajunge pe fruntea ei. La acest gest ea a zâmbit și apoi și-a redobândit dorul de viață: să vorbească, să mănânce, să râdă, să se joace etc. iar când au trebuit să se despartă, în semn de recunoștință, ea s-a urcat pe un scaun ca să ajungă până la fața lui Norman, i-a tras nasul la o parte și l-a sărutat. Cu un gest copilăresc actorul a ajuns la inima ei și ea îl răsplătește tot cu un gest copilăresc prin care a rămas în inima lui.

Dumnezeu Tatăl ne-a sărutat prin Fiul său, ca noi, sărutându-l pe Fiul său, să rămânem în inima lui. Fericit este omul care înțelege gestul copilăresc al lui Dumnezeu Tatăl și știe să-l răsplătească, rămânând copil în iubire, fiindcă a lui este împărăția cerurilor.

Acum, când cunoaștem că întruparea Cuvântului lui Dumnezeu este o copilărie divină, născută din iubirea infinită, ne putem întreba: ce au simțit oare acei care au fost în preajma lui Isus în răstimpul de treizeci și trei de ani cât a trăit pe pământ?

Nu putem descrie bucuria Mariei când Isus și-a pus sărutul pentru prima dată direct pe inima ei, decât doar dacă am trăi noi înșine realitatea imnului de preamărire adus lui Dumnezeu care s-a desprins de pe buzele sale când a vizitat-o pe Elisabeta: Sufletul meu îl preamărește pe Domnul și duhul meu se bucură în Dumnezeu, Mântuitorul meu... toate generațiile mă vor numi fericită (Lc 1,46-48). Acolo unde își pune Tatăl sărutul prin Fiul începe raiul chiar de pe acest pământ. Ioan Botezătorul a tresărit de bucurie în sânul mamei sale Elisabeta când Isus, din sânul Mariei, l-a sărutat cu iubire divină. Grăitoare este mărturia lui Ioan evanghelistul, care la Cina cea de Taină și-a plecat fruntea pe pieptul lui Isus și a simțit sărutul iubirii sale! El spune: Ceea ce am văzut și am auzit, aceea vă vestim și vouă, ca și voi să aveți împărtășire cu noi. Iar împărtășirea noastră este cu Tatăl și cu Fiul său Isus Cristos [...] ca bucuria voastră să fie deplină (1In 1,2-4). Ceea ce au simțit și alții din preajma lui Isus, trebuie să simțim și noi: bucuria copilăriei divine pe care ne-a lăsat-o Isus, de a fi ca pruncii. Sfânta Tereza a Pruncului Isus a înțeles această chemare, a trăit-o și ne-a descoperit-o și nouă: copilăria spirituală sau înțelepciunea de a ști să te plasezi mereu pe ultimul loc, de pe care nu te deranjează nimeni, de pe care îi poți vedea pe toți și să-i apreciezi mai mult decât pe tine însuți în lumina lui Dumnezeu.

În jurul ieslișoarelor de Crăciun vedem deseori îngenuncheați copii și tineri, oameni maturi și chiar bătrâni privind figurile de ipsos și rugându-se ca răpiți în extaz, ochii credinței trecând peste secole și oprindu-se la realitatea Betleemului. Când va veni clipa să ne bucurăm de trecutul vieții noastre, este sigur că bucuria cea mai mare ne-o vor aduce clipele în care am fost copii. Chemarea la copilărie, la pruncie, este o caracteristică a religiei creștine. Ea a pornit de la Isus. Cei care se cred înțelepți și mari în această lume resping misterul întrupării Cuvântului tocmai pentru această copilărie a lui Dumnezeu de a se coborî atât de jos, la nivelul nostru brut și material, limitat, vremelnic, penibil prin alegerea ultimului loc: luând firea sclavului (Fil 2,7). Dar aceștia nu au înțelepciunea inimii, nu știu ce este iubirea, și cu atât mai puțin caritatea. Nebunia lui Dumnezeu, a zis cam tare sfântul Paul, este mai înțeleaptă decât înțelepciunea lumii (1Cor 1,25). Noi spunem: copilăria lui Dumnezeu este maturitatea spirituală a carității divine.

Sfântul Ioan evanghelistul ne arată cum la început era cuvântul și cuvântul s-a făcut trup și a locuit între noi. Prin acest fapt ni se descoperă transcendența noastră: omul este nu numai ceea ce se vede, el este prin Cristos o făptură nouă, un fel de suflet al universului. Cosmosul, fără om, ar fi un cadavru universal. Omul este mic, din punct de vedere material, în comparație cu cosmosul. Chiar sufletul nostru este mic, în comparație cu trupul nostru material, și atât de simplu că nu-l putem vedea în nici o parte a trupului nici chiar cu cele mai performante microscoape. Și totuși el este întreg în tot trupul și în fiecare parte a lui și el este lumina prin care vedem toate. Ce este trupul fără suflet? Un cadavru. Din nici un colț al universului nu poate fi văzut omul, fiind atât de mic. Dar este atât de mare că, atunci când s-a îmbolnăvit de păcat, Isus s-a întrupat pentru a-i aduce medicamentul divin al însănătoșirii: caritatea Tatălui, iubirea lui infinită, pe Duhul Sfânt care devine astfel sufletul sufletului nostru și ne dă posibilitatea să ne bucurăm și să aducem bucurie întregului univers, care prin noi pe Dumnezeu îl preamărește.

Unesc rugăciunea mea cu cea a sfântului Paul, ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Cristos, Părintele slavei, să vă dăruiască duhul înțelepciunii și al descoperirii, ca să-l cunoașteți pe deplin. El să vă lumineze ochii inimii voastre, ca să puteți înțelege speranța pe care o dă chemarea sa și comorile de slavă, pe care voi le moșteniți împreună cu cei credincioși.

Când fiul lui Leonida a fost adus de la Botez, tatăl a căzut în genunchi lângă leagănul lui Origene și a adorat Preasfânta Treime prezentă în ființa lui. Mai târziu, tatăl a fost aruncat în închisoare pentru credința sa, dar fiul, care deși era încă mic, învățase totuși să scrie, i-a trimis o scrisoare deosebit de mișcătoare, în care îi spunea: O, tăticule, te rog în genunchi să nu te descumpănească dragostea față de mine în așa fel încât să te lepezi de credință, de bunul Isus. Eu îți voi ține locul în susținerea mamei și a celor șase frățiori ai mei. Și dacă tu vei muri martir pentru credință, eu voi merge, dacă va trebui, chiar să cerșesc din poartă în poartă, pentru a-i întreține. Dar, te rog foarte mult, tăticule, nu te lepăda de Isus Cristos!

Domnul să ne dea harul ca să înțelegem chemarea noastră la comorile de slavă, ca să le moștenim împreună cu toți acei care au știut în această viață să trăiască nevinovăția copilăriei. Amin.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire