pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul B

Duminica a XI-a de peste an

Viitor de aur

Există multe scrieri apocrife de la începutul Bisericii. Autorii adevărați sunt necunoscuți, dar, sau ei înșiși sau comunitatea, le-au atribuit unor personaje istorice bine cunoscute și distinse, pentru a dobândi o mai mare autoritate. Printre scrierile apocrife se află și Evanghelia după sfântul Toma. În ea găsim următoarele afirmații: Ucenicii au spus lui Isus: Spune-ne cum va fi sfârșitul! Isus le-a răspuns: Voi mă întrebați despre sfârșit, dar ați descoperit oare începutul? De fapt, sfârșitul va fi acolo (la fel) unde a fost începutul. Fericit omul care cunoaște începutul, fiindcă el nu va gusta moartea.

Liturgia cuvântului de azi ne oferă învățătura sfântă despre începutul și sfârșitul omului, ca să nu guste moartea, dacă vrea.

Dumnezeu este acela care a aruncat în brazda pământului germenul vieții umane. El a oferit omului o mare speranță, un viitor de aur în Cristos, cu Cristos și pentru Cristos, pentru gloria veșnicului Dumnezeu și a omului în sânul său.

Profetul Ezechiel, folosindu-se de o parabolă, anunță o nouă și grandioasă lucrare a lui Iahve. Folosindu-se de un bătrân cedru din Liban, Domnul îi va lua cea mai fragedă odraslă din vârf și o va planta pe muntele Sion. Din această rămurea, care nu-l reprezintă pe altcineva decât pe Mesia, se va dezvolta un arbore cu dimensiuni uriașe, cosmice și, la umbra lui, se vor adăposti toate păsările cerului. Din această viziune se desprinde și caracterul miraculos al împărăției lui Dumnezeu, fiindcă cedrul nu se înmulțește prin butași, prin transplant de ramuri; dacă rămurica din Liban se prinde în Sion, este un lucru minunat, cu atât mai mult cu cât se consideră că această rămurică este uscată. Zămislirea lui Mesia dintr-o fecioară, în acea vreme considerată ramură uscată, fiind fără căsătorie, contrar firii, anunță intervenția miraculoasă a lui Dumnezeu în istoria omenirii.

S-a adeverit profeția lui Ezechiel în Cristos? A devenit Mesia? Este Cristos un arbore cosmic? Își găsesc în el adăpost, odihnă și fericire toți oamenii, întreg universul și tot paradisul ceresc?

Toate câte fac și vor face parte din împărăția lui Dumnezeu - toate păsările cerului - în el își vor găsi dreptatea, bucuria și pacea (cf. Rom 14,17). Răspunsul definitiv aparține sfârșitului, dar începutul confirmă deja sfârșitul: împărăția sa crește, inima blândă și smerită a lui Isus oferă odihnă tuturor acelora care se străduiesc să învețe blândețea și smerenia (Mt 11,29). Nu trebuie să căutăm această creștere a împărăției mesianice în cantitate, făcând statistici cu numărul membrilor care aparțin de Biserica lui Isus, deși există și aceasta, ci într-o creștere în calitate, în pătrunderea cât mai profundă și trăirea cât mai activă a mesajului evanghelic în societate, în transpunerea lui în legi internaționale de care trebuie să asculte toate națiunile, chiar și cele necreștine. În Biserica lui Cristos nu cantitatea oferă odihnă, mulțumire și fericire inimii omenești; fiindcă din mulțimea creștinilor vom întâlni foarte mulți care se comportă mai rău decât păgânii, se războiesc și se omoară în numele lui Cristos; dar în Biserică trebuie să căutăm calitatea superioară a vieții pe care o dă trăirea evanghelică, fiindcă numai calitatea superioară a învățăturilor lui Cristos poate da modele de sfințenie și poate să mărească numărul membrilor.

Facem parte din păsările cerului care se adăpostesc la umbra acestui arbore cosmic? Tot ce are aripi se va odihni la umbra ramurilor lui, în sânul Bisericii lui Isus. Ea seamănă mereu cuvântul lui Dumnezeu pe pământ și chiar în întreg universul prin mijloacele moderne de comunicație. Sfinții și-au aflat mereu liniștea, pacea și mulțumirea; de la ucenicii lui Isus (cf. Lc 10,17) și până la cei mai de rând dintre oameni (cf. 1Pt 1,6), au făcut experiența fericirii de a se înălța pe aripile rugăciunii, postului, pomenilor și miilor de jertfe zilnice, zburând spre viitorul de aur.

Sfântul Paul anunță intervenția lui Dumnezeu în istoria omului de la Cristos și până la sfârșitul lumii (lectura a II-a). După o perioadă de perplexitate, de frământări și de lupte, după o perioadă de credință, vor urma siguranța, liniștea, lumina, pacea deplină. După acest exil pământesc, Dumnezeu ne va duce la domiciliul veșnic. Dar înainte de a intra în lăcașul de pe urmă, vom fi supuși unui examen final asupra vieții pământești în fața lui Cristos, referitor la legea de aur a carității (cf. Mt 25,31-46). Fiindcă unele fețe bisericești de atunci se credeau autorizate să influențeze mersul istoriei prin judecăți și condamnări, sfântul Paul le arată că Dumnezeu singur, fiindcă numai el a pus sămânța împărăției sale pe pământ, are acest drept și nu-l va folosi decât la judecata finală. Acum nu este timpul judecăților și condamnărilor, fiindcă suntem în exil, suntem chemați la muncă apostolică. Acum trebuie să dorim a fi cât mai aproape de Cristos, de Bunul Păstor, fiindcă cine este condus de el, chiar dacă este mic, devine mare; și cel care este mare alături de Cristos nu poate fi nici judecat și nici condamnat. Dumnezeu intervine în istoria lumii, ca și în viața fiecărui om în parte. Față de toți el este același Tată ceresc, dă tuturor, dar în traistă nu pune nimănui.

În această ordine de învățături se înscrie și lectura a III-a. Isus arată că semănătorul, după aruncarea seminței, intervine doar la seceriș, făcând aluzie la profetul Ioel (4,13), care vorbea despre judecata din urmă.

Prin aceste parabole și asemănări, Isus vrea să dea o ripostă ideilor și aspirațiilor mesianice ale fariseilor care credeau că pot grăbi sosirea împărăției prin posturi, pocăință, prin observarea strictă a legii și a tuturor datinilor strămoșești pe care le înmulțeau și le puneau pe umerii celor nevoiași și condamnau pe toți acei care nu erau de părerea lor, excluzându-i din proprie inițiativă de la această împărăție, ca și cum ei ar fi fost deținătorii cheilor de la intrare. Pe de altă parte, zeloții, ramura fanatică a fariseilor, încercau să implanteze împărăția prin violență și cereau rezistență armată contra romanilor, asasinând mulți nevinovați, ca și cum ei ar fi fost judecătorii și mandatarii acestei împărății, lui Dumnezeu revenindu-i doar rolul de spectator și partizan ascuns, gata să intervină numai când ei ar fi în pericol de înfrângere. Apocalipticii erau convinși că pot stabili cu precizie, folosind diferite calcule cabalistice obscure (sens ocult al Bibliei, interpretare bazată pe numere și litere, practici magice, ora și locul manifestării glorioase a lui Mesia. Isus înlătură aceste aberații și afirmă clar și solemn că împărăția este opera lui Dumnezeu și nu a oamenilor. Parabolele, în totalitatea lor, pun în evidență inaptitudinea și caducitatea instrumentelor omenești care numai în mâna lui Dumnezeu pot deveni folositoare la realizarea împărăției sale.

Căutând să ne plasăm în mâna lui Dumnezeu, ne plasăm în optica sfântului Paul care afirmă în mod categoric: Eu am plantat, Apolo a udat, dar Dumnezeu singur a dat creșterea (1Cor 3,6). În felul acesta putem spune că cele trei lecturi de azi se aliniază în a afirma libertatea și totala inițiativă a lui Dumnezeu din istoria lumii în care și-a plasat împărăția, iar menirea omului este aceea de a învăța, ca să știe toți copacii pădurii că eu sunt Domnul, adică Iahve este cel de la care ne vine tot binele și prin care putem deveni domni în împărăția lui, așa cum a proclamat-o Isus: Împărăția lui Dumnezeu este în mijlocul vostru (Lc 17,21).

Toți trebuie să fim conștienți de responsabilitatea pe care o avem de a ne înscrie corect în împărăția lui Dumnezeu, așa cum ne învață Cristos - Pe dânsul să-l ascultați (Mc 9,7) - împărăție care se află în plină desfășurare și dezvoltare și care va ajunge la desăvârșire abia la încheierea istoriei acestei lumi.

Cine este conștient că începutul, inițiativa și dezvoltarea acestei împărății aparțin carității lui Dumnezeu, oferind tuturor oamenilor speranța într-un viitor de aur, va crede și va nădăjdui, iar nădejdea și credința prin Cristos vor rodi împărăția iubirii, împărăția veșnică a lui Dumnezeu, numai în care putem găsi adăpost și odihnă, poate fi fericit și în nefericirea de acum, fiindcă în Dumnezeu începutul și sfârșitul sunt egale cu sine însuși, cu iubirea sa. A crede în iubirea începutului înseamnă a avea garanția fericirii sfârșitului.

Amin, amin.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire