pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul B

Duminica a X-a de peste an

Dușmanul binelui

Se spune că azi sunt mulți creștini care nu mai cred în existența diavolului. Faptul că sunt ispitiți nu li se pare un argument care ar necesita o putere supranaturală. Personificarea Celui Rău aparține, se spune, unor vremuri care au apus, în care omul se credea un instrument la cheremul forțelor cosmice. Mitologia populară de ieri este respinsă azi și ceea ce se numea posedare demonică este o traumă psihologică a cărei profunzime încearcă să o sondeze știința modernă.

Sunt din ce în ce mai evidente încurcătura și dezgustul cu care exegeții și unii teologi moderni vorbesc despre Satana și despre puterile Răului. Dar pericopele evanghelice, în care se vorbește clar despre Cel Rău, ne invită la reflecție. Mai ales experiența pe care o face omul prin păcat îl constrânge să admită că el a cedat ispitei datorită faptului că Cel Rău se află în mod obiectiv înscris în realitate, mai înainte chiar ca el să consimtă printr-un act liber al voinței sale. Aceasta înseamnă că, păcătuind, omul are conștiința că devine parte activă a unei solidarități cu Cel Rău prin păcat, care persistă și caută să includă alte creaturi spirituale dinafara omului (cf. Messale dell`assamblea cristiana).

Liturgia cuvântului de azi ne îndreaptă atenția spre acel personaj ciudat, despre care ne informează chiar prima pagină a Bibliei, că se mișcă sub formă de șarpe. Șarpele, în acea vreme, era zeu canaanean; prin urmare nu-i divinitate, ci creatură înclinată spre rău; era zeul sexualității, fecundității și ca atare favoriza desfrâul. Șarpele mai era considerat semnul înțelepciunii fiindcă în caz de pericol își ascunde capul și Scriptura îl prezintă ca pe un atentator la călcâiul femeii. Pe călcâi se află centrul de greutate al omului. A-l scoate pe cineva din echilibru înseamnă a-l doborî la pământ, a-l învinge. Dumnezeu făgăduiește protopărinților o sămânță care nu-și va putea pierde echilibrul, și prin ea se va redresa tot omul.

Isus numește Șarpele viclean drept principe al acestei lumi dezechilibrate, principele întunericului, fiindcă pe întuneric se dezechilibrează omul cel mai ușor. Acestui principe al întunericului, căruia sfântul Paul i-l dă pe incestuosul din Corint ca să-l pedepsească în trup, cu care el însuși se afla în conflict continuu - Mi s-a pus un ghimpe în trup, un trimis al Satanei, ca să mă lovească peste obraz, ca să nu mă mândresc (2Cor 12,7), îl întâlnim foarte des în paginile evangheliei: ispitește pe Isus (Lc 4,3-13), stăpânește pe cei posedați prin forță supraomenească (cf. Lc 8,2; Fap 10,30). Sfântul evanghelist Ioan îl descrie ca fiind dintru-nceput ucigaș de oameni și tatăl minciunii (In 8,44). El este autorul principal al vânzării și trădării lui Isus de către Iuda Iscarioteanul (cf. In 13,2); dar uneltirile lui sunt nenumărate (cf. Ef 6,11).

Toți oamenii de bună-credință consideră că însuși diavolul se luptă azi ca lumea să nu creadă în existența lui; și aici are cel mai mare succes.

Nenorocirea noastră nu constă în faptul că diavolul există, ci că a adus și continuă să aducă păcatul în lume și a dezbinat omenirea în patru părți: 1) a despărțit pe om de Dumnezeu - și Adam se ascunde din fața lui ca un copil vinovat și îi este teamă; or, după cum spune sfântul Ioan că în iubire nu este frică, fiindcă frica presupune o pedeapsă și astfel, cel ce se teme se simte vinovat, vrednic de pedeapsă și așa dă dovadă că nu a ajuns la desăvârșirea iubirii (cf. 1In 4,16), nici față de Dumnezeu și nici față de aproapele, cum se vede din faptul că Adam aruncă vina pe Eva și indirect pe Dumnezeu însuși fiindcă i-a dat-o. Tot așa ne ascundem și noi: unii în alcool, alții în tutun, alții în romane, alții în bătutul străzilor, în discoteci, cinematografe, sport etc.; apoi se dă vina pe alții: pe lumea înconjurătoare, pe părinții care nu au dat educație, pe ereditate, pe mediul poluat etc.

2) Păcatul a adus ruptura omului cu sine însuși. Pierzând starea de nevinovăție, kardiognosia despre care am mai vorbit și altă dată, omul - Adam - devine conștient de propria goliciune și se rușinează, simte că s-a rupt ceva în ființa lui, că nu mai este cel dinainte, nu mai este el însuși, că îi lipsește ceva, ceea ce îl face să se mânie, să intre într-un fel de dușmănie cu sine însuși. Cum spune și sfântul Paul: Văd în mine o altă lege, care se împotrivește legii minții, din care cauză fac răul pe care nu-l vreau și nu binele pe care îl vreau (Rom 7,21-23).

3) Ruptura s-a produs între om și ceilalți oameni. Oamenii - Adam și Eva - la început și apoi toți urmașii lor se vor rușina unul de altul, vor avea ceva de ascuns unul față de altul, se vor bănui unul pe altul, se vor teme unul de altul și nu vor întârzia să se ucidă unul pe altul. Între om și om s-a interpus o barieră enigmatică menită să tulbure și să împiedice franchețea raporturilor interpersonale. Dragostea, singurul lucru care ar fi putut să-i mulțumească, degenerează, devine nesănătoasă, animalică, instinctuală, chinuitoare, duce la părăsirea de sine și la aservire reciprocă - Dorințele tale se vor ține după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine (Gen 3,16), adică actul intim al sexualității nu va aduce niciodată o satisfacție deplină. Pe de altă parte, deși se duce o luptă continuă pentru un echilibru uman, egalitatea dintre bărbat și femeie nu se va realiza niciodată.

4) A patra ruptură provocată de păcat este cea dintre om și natura înconjurătoare. Păcatul nu are numai urmări sociale și terestre, ci chiar cosmice. Păcatul a pus dușmănie între om și lumea animală, între om și mediul ambiental. Pământul este osândit la nerodnicie; natura, făcută pentru om și prietenă lui la început, devine mută, enigmatică, sterilă și chiar ostilă prin spini și pălămidă. Ca să-i smulgă o taină, omul trebuie să-și întrebuințeze la maximum capacitatea sa intelectuală și forța fizică; și nici atunci nu are siguranța că ceea ce a descoperit nu se va întoarce într-o zi împotriva fericirii sale. Creatura, supusă de omul decăzut devine disperată, blestemată, pământ osândit care într-o zi va arde cu tot ce este pe el și în jurul lui (2Pt 3,7). Un pește pașnic până azi, peștele ferăstrău, simțind că omul i-a devenit dușman, că îl pescuiește până la exterminare, face tot mai multe victime printre pescari, sare din apă și-i străpunge ca o suliță. Pământul a început să se scuture mai des de povara unor coloși din fier beton și ciment în care se adăpostesc tot mai mulți răufăcători și urzesc planuri criminale, strivind pe cât mai mulți. Apa și aerul se ridică în uragane pe neașteptate și distrug tot ce întâlnesc în cale. Pustiurile își întind tot mai mult mantiile nisipoase și cuceresc solurile roditoare. Multe animale marine, care dacă nu dispar din cauza poluării apelor, se sinucid într-un mod misterios.

Dacă prima lectură ni l-a descoperit pe Cel Rău și urmările păcatului, celelalte două ne oferă remediul pentru a fi victorioși asupra Satanei.

Isus a spus: Dacă eu alung pe diavoli cu degetul lui Dumnezeu, înseamnă că a ajuns la voi împărăția lui Dumnezeu (Lc 11,20). Ne înscriem și intrăm în această împărăție biruitoare asupra păcatului, diavolului și asupra morții printr-o credință fermă în cuvântul lui Dumnezeu, adeverit prin învierea lui Cristos, care ne va învia și pe noi (lectura a II-a).

Numai alături de Isus îl putem birui pe Satana, fiindcă, împlinind voința lui Dumnezeu asemenea lui, îi devenim frate, soră și mamă, adică rude de har cu drepturi depline la moștenirea cerească, dar și la biruință asupra întunericului, mai ales prin sfânta Împărtășanie care ne redă nevinovăția menită să restabilească unitatea cu noi înșine, cu Dumnezeu, cu oamenii și cu lumea înconjurătoare.

Petru Venerabilul, abate de Cluny, povestește următorul fapt cum, un muribund împietrit în fărădelegi, ars de sete din cauza febrei, a cerut un pahar cu apă rece. Pentru a se converti, Dumnezeu a permis, datorită credinței și rugăciunilor celor din jur, să i se arate doi diavoli într-o formă oribilă, aducându-i un pahar cu apă rece din iad. Fiindcă păcătosul s-a îngrozit și nu voia să ia răcoritoarea din infern, cei doi diavoli au aruncat numai o picătură din pahar, zicând: Iată răcoritoarea celor osândiți! Picătura a trecut precum glontele prin brațul bolnavului, arzându-i carnea și osul. În chinuri groaznice și-a dat sufletul. S-au adeverit cuvintele lui Isus: Tot păcatul se va ierta, dar cel săvârșit împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta nici în veacul acesta și nici în cel viitor.

A pune la îndoială existența Satanei, pe care Sfânta Scriptură o pune în evidență atât de clar, a nu te angaja cu toate forțele împotriva porților iadului, este păcat împotriva adevărului evident, împotriva Duhului Sfânt. Satana a învățat să se ascundă, ca oamenii să nu mai creadă în existența lui.

Din păcate, și Biserica a dat uitării o rugăciune atât de folositoare adresată sfântului Mihail arhanghelul după fiecare sfântă Liturghie, prin care credincioșii se puneau sub ocrotirea lui pentru tot restul zilei, ca să biruie pe Cel Rău. Cel puțin noi să nu uităm că Dumnezeu ne-a încredințat unui înger păzitor și să-i fim recunoscători! Amin.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire