pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul B

Duminica a VII-a de peste an

Priviți o lume nouă

Astronomii susțin că și azi se nasc noi stele. Afirmația constituie o chemare de a privi cât mai des bolta cerească nutrind speranța de a descoperi o nouă stea norocoasă. Deși unele dintre ele sunt de zeci, sute și chiar de mii de ori mai mari decât soarele, nu le putem vedea cu ochiul liber și chiar dacă am avea la îndemână cele mai puternice telescoape din lume, tot le-am zări ca fiind destul de mici sau chiar deloc, fiindcă unele se ascund în spatele altora și nu se vor vedea niciodată. Atunci, la ce bun?

Dumnezeu invită pe contemporanii profetului Isaia, prin gura acestuia, să privească o lume nouă. Dumnezeu Tatăl vede această lume nouă în Cristos, Fiul său, care avea să vină și să apară ca om pe pământ și să formeze o împărăție de preoți, un neam sfânt, un popor regesc, dintr-un rest, așa cum o va defini sfântul Petru mai târziu (cf. 1Pt 2,9-10). În acest rest sfânt (Gen 6,17 ș.u.; Zah 9,7; Rom 11,5) ei trebuiau să vadă viitorul. Acest rest sfânt, viu, prezent și activ, îl aștepta pe Mesia.

A privi viitorul în sămânță înseamnă a trăi prezentul în speranță. Speranța este începutul bucuriei. Dumnezeu nu lasă niciodată lumea fără speranță, fără bucuria în sămânță (lectura I-a).

Ceea ce Dumnezeu făgăduiește, dă harul pentru a se împlini. Harul este începutul bucuriei în Dumnezeu. El este credincios legământului său, chiar dacă omul nu-și respectă cuvântul dat, chiar dacă se poticnește și cade, iar din cauza căderii i se pare că speranța a fost doar o iluzie. Sfântul Paul ne arată cum putem recupera speranța fericită, cum putem avea garanția împlinirilor celor făgăduite de Dumnezeu: îl trimite pe Duhul Sfânt în inimile oamenilor ca să zămislească în fiecare omul cel nou după chipul și asemănarea lui Cristos. Dumnezeu a făgăduit și făgăduința sa a devenit da în Isus, ca să fie da și viața noastră în Cristos spre gloria Tatălui. Viața noastră este da în Isus, când devenim iubire vie prin Duhul Sfânt (lectura a II-a). Numai primindu-l pe Isus în sfânta Euharistie Duhul Sfânt face să ne naștem la viața cea nouă în Cristos, fiindcă numai aici el găsește materia primă, germenul dumnezeirii și al omenirii, pentru a forma o nouă existență numai din iubire.

Afară de speranță și iubire, care au legat și vor lega întotdeauna lumea de Dumnezeu, a treia verigă este credința. Evanghelia zilei ne oferă o mulțime de motive pentru a da conținut și sens vieții noastre prin credință.

Credința dă naștere în sufletul omului la sentimente de milă și compasiune față de toți cei care suferă. Numai oamenii fără credință consideră pe cei bolnavi, pe cei bătrâni, pe cei handicapați ca pe niște paraziți neproductivi, care ar trebui eliminați pentru a înlesni prosperitatea materială a omenirii.

Isus a privit cu satisfacție credința acelor bărbați care l-au adus pe paralitic, fiindcă, lucrând prin caritate (Gal 5,6), ea este totdeauna inventivă în a ajuta pe aproapele: îl coboară prin acoperiș în fața lui. Credința este aceea care îi unește pe oameni într-un efort comun pentru a lichida sau pentru a reduce cât mai mult necazurile din lume. Credința acelor oameni care l-au luat cu targa pentru a-l duce la Isus i-a dat paraliticului speranța fericirii că se va însănătoși, i-a dat căința de păcate și dragostea față de semenii cu o inimă atât de mare. Credința este atotputernicia celui slab, după cum ne-o arată Isus însuși când spune: Aveți credință în Dumnezeu! Adevărat vă spun, de va zice cineva acestui munte: Ridică-te și aruncă-te în mare și nu se va îndoi în inima sa, ci va crede că tot ceea ce a cerut i se va face, cu siguranță i se va face (Mc 11,23). Tot credința este izvorul miraculos al nemuririi: Aceasta este voința Tatălui care m-a trimis, ca tot cel ce vede pe Fiul și crede în el, să aibă viață veșnică (In 6,40).

Credința îl silește pe Isus să se descopere ca Fiu al lui Dumnezeu care iartă păcatele și vindecă în chip minunat; iar lipsa credinței din oameni îl face plin de milă față de astfel de ființe incomplete, precum fariseii și cărturarii. Isus vrea să-i aducă pe calea credinței prin profeți. Când le spune: Dar ca să știți că Fiul Omului are putere de a ierta păcatele, nu face altceva decât să le aducă aminte de cele spuse de Daniel profetul, care zice: M-am uitat în timpul revelațiilor mele de noapte și iată că pe norii cerului a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre cel bătrân de zile și a fost adus înaintea lui. I s-a dat stăpânire, slavă și putere împărătească, pentru ca să-i slujească toate popoarele, neamurile și oamenii de toate limbile. Stăpânirea lui este o stăpânire veșnică și nu va trece niciodată, căci împărăția lui nu va fi nimicită în veci (7,13-14). Dar pe când paraliticul primește ajutorul celor care cred, cărturarii și fariseii refuză mărturia profetului despre Isus și astfel își vor atrage acel Vai vouă repetat de opt ori (cf. Mt 23,13-29) și acea dojană aspră: Șerpi, pui de năpârci, cum veți scăpa de osânda iadului? (cf. Mt 23,33).

Credința duce la descoperirea sensului suferinței. Care dintre farisei și cărturari, dacă ar fi fost în locul paraliticului, n-ar fi fost dispus să creadă, numai să fie vindecat? Iată necesitatea suferinței: ea îl ajută pe om să primească mesajul divin, să ajungă la mântuire, la fericire; îi dă posibilitatea să-și afirme darul sfânt al libertății și să aducă o contribuție demnă de realizarea unei lumi noi în care fiecare să poată spune semenului său: Credința ta te-a mântuit, asemenea lui Isus (cf. Mt 9,22).

Este atât de necesar să ne rugăm cu apostolii: Doamne, mărește în noi credința! (Lc 17,5).

Isus i-a iubit pe bolnavi. Când a dat apostolilor programul misiunii lor, le-a spus: Îngrijiți bolnavii, înviați morții, curățiți leproșii, scoateți diavolii (Mt 10,8). Isus se identifică el însuși cu bolnavii și așteaptă mângâiere. Iubirea bolnavilor este semnul credinței adevărate. Cei care vor fi condamnați la judecata de pe urmă vor avea pe conștiință și acest păcat al neglijării bolnavilor și vor trebui să audă cu durere cuvintele supremului Judecător: Plecați de la mine, blestemaților, în focul cel veșnic, fiindcă am fost bolnav și nu m-ați cercetat (Mt 25,36).

Printre multele minuni săvârșite la Lourdes este enumerată și aceasta: o călugăriță tânără s-a îmbolnăvit grav și în câteva zile și-a pierdut complet vederea; apoi, la fel de rapid i-au paralizat capul și picioarele. Medicii erau unanim de acord că acest caz este fără nici o speranță de vindecare. Preotul i-a dat ultimele taine ale muribunzilor. Surorile care o înconjurau se rugau lui Dumnezeu să o primească în cer în ziua de 15 august, sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, care era aproape. Călugărița fusese învățătoare la o școală și copiii o iubeau mult. Când au auzit că este pe moarte, au început să se roage Maicii Domnului pentru vindecarea ei. Și Isus, privind la credința, dragostea și nevinovăția lor, a trimis-o pe mama sa cerească să o aline. Deodată, bolnava care ațipise, se trezește dezmierdată pe frunte de mâna blândă a unei doamne care avea în jurul capului său o coroană cu douăsprezece stele. A recunoscut-o, era Maica Domnului. Pe când o privea plină de uimire și de fericire imensă, sfânta Fecioară Maria i-a zâmbit dulce și s-a înălțat la cer. Când a dispărut, măicuța, care până în acel moment era paralizată, s-a ridicat din pat și a spus infirmierei: Am văzut-o pe Maica Domnului. M-am vindecat.

Mare a fost credința celor mici! Cu atât mai mare trebuie să fie și credința noastră!

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire