pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul B

Duminica a IV-a de peste an

Cheia succesului: sfințenia

Deși în decursul celor două mii de ani de existență Biserica a avut de înfruntat nespus de multe greutăți, ea nu numai că nu a fost nimicită, ci a crescut și s-a întărit tot mai mult. Cauza? Sfințenia lui Isus, autorul și capul Bisericii.

Prima lectură de azi ne vorbește despre profetul ales și chemat de Iahve care, trăind din cuvântul și pentru cuvântul lui Dumnezeu, era sfânt și apăra sfințenia operelor divine, prevestind prin cuvânt și prin faptele bune sfințenia viitoare în care va apărea Mesia și se va impune ca profetul prin excelență.

Lectura a II-a ne vorbește despre sublimitatea fecioriei. Fecioara, ca și profetul, se luptă pentru aceeași cauză: să sfințească în sine și în alții lucrările minunate ale Creatorului. Ea, trăind din cuvântul și pentru cuvântul Domnului, este sfântă și prin sfințenia vieții prevestește venirea a doua a lui Mesia și starea definitivă a acelora care îl vor însoți pentru vecie, fiind ca îngerii lui Dumnezeu (cf. Mt 22,30).

Fragmentul evanghelic de azi ne arată că toată măreția lui Cristos și a operelor sale stă în sublimitatea sfințeniei în care este îmbrăcată firea sa omenească. Încă din prima clipă a zămislirii Isus este atât de sfânt încât arhanghelul Gabriel, înainte de a-i spune că numele îi va fi Isus, îl definește ca sfânt: Sfântul care se va naște din tine se va chema Fiul lui Dumnezeu (Lc 1,35). A trăit atât de curat încât a fost singurul om din lume care a îndrăznit să provoace pe adversarii săi cu cuvintele: Cine dintre voi mă poate învinui de păcat? (In 8,46). El a îndemnat pe oameni la pocăință; a arătat că toți au trebuință de iertarea lui Dumnezeu sau a confraților; el însuși acordă iertarea păcatelor femeii păcătoase din casa lui Simon Leprosul (cf. Lc 7,49), femeii prinsă în adulter (cf. In 8,11) și atâtor bolnavi pe care îi vindeca și cărora le spunea: Ți se iartă păcatele (cf. Mc 2,3). Pe el însă nu-l vedem niciodată rugându-se pentru iertarea păcatelor proprii, nu-și bate pieptul, nu plânge, nu regretă că ar fi făcut ceva rău, nu-i preocupat de mântuirea lui, nu se întristează de vinovăția sa, nu se teme de judecata lui Dumnezeu. Conștiința lui este curată, fără pată, de o seninătate și de o liniște dumnezeiască. Cu această liniște și seninătate sublimă îi îndeamnă pe toți: Fiți sfinți, pentru că eu sunt sfânt (Lev 11,44; 1Pt 1,16). Și cine l-a cunoscut mai bine pe Isus decât ucenicii săi? Dacă Petru, pe care l-a pus piatră de temelie a Bisericii sale (cf. Mt 16,16-18), mărturisește când îi mustră pe evreii care l-au răstignit pe Isus, că s-au lepădat de cel sfânt și drept (Fap 3,14), același lucru îl recunoaște și Iuda Iscarioteanul care l-a vândut și care, aruncând cei treizeci de arginți în templu, zice: Am vândut sânge nevinovat (Mt 27,4).

Nu putem enumera toate mărturiile în favoarea sfințeniei lui Isus, dar mă voi mărgini doar la două, date de autorul Scrisorii către Evrei care spune: Cristos întru toate a fost asemenea nouă, afară de păcat (4,15) și: Un arhiereu ca acesta se cuvenea să avem: sfânt, fără răutate, fără păcat, despărțit de păcătoși și mai înalt decât cerurile (7,26).

Dușmanii lui Isus l-au urmărit pas cu pas, poate vor observa ceva rău în el, un păcat oricât de mic, ca să-l poată învinui, ca să-l poată constrânge să recunoască: Am greșit; îmi pare rău; iertați-mă! Dar, neputând descoperi în el ceva rău, au căutat să-l pună în situația de a greși, de aceea îl ispitesc cu banul dajdiei (Mt 22,17-18), cu femeia prinsă în adulter (In 8,1-11) etc. Neizbutind să-l ducă la greșeală, au căutat să-i interpreteze în rău faptele bune, cele care dovedeau cea mai mare sfințenie: alungarea duhurilor necurate, susținând că îi alungă pe diavoli cu Belzebul (cf. Mt 12,24), deși cei posedați de diavoli mărturiseau că Isus este Sfântul lui Dumnezeu, precum am auzit în evanghelia de azi. Văzând că învinuirea nu stă, dușmanii îl acuză de prea mare sfințenie: Om fiind, te faci pe tine Dumnezeu (In 10,33). Care om poate fi atât de sfânt ca Dumnezeu? Hulește și este vrednic de moarte (Mt 26,65-66). Prin urmare, chiar dușmanii sunt constrânși să recunoască faptul că, nu pentru păcat l-au condamnat la moarte, ci pentru prea marea sfințenie pe care și-o atribuie de a fi sfânt ca Dumnezeu.

Dacă urmărim și noi cu atenție viața lui Isus, nu putem ajunge la altă concluzie decât cea la care a ajuns Blaise Pascal: Isus Cristos a fost blând, răbdător, sfânt, sfânt, sfânt până la Dumnezeu; îngrozitor pentru diavoli și fără nici un păcat.

Dar, ceea ce caracterizează mai mult sfințenia lui Isus, nu este lipsa păcatului, ci bogăția desăvârșită a virtuților pe care le-a trăit dumnezeiește. Iubirea față de Tatăl ceresc și față de Duhul Sfânt nu are margini, formează o unitate desăvârșită cu iubirea lor. Iubirea lui Isus față de aproapele nu cunoaște oboseala, nu cunoaște limite: pe unii îi învie, pe unii îi vindecă, pe alții îi hrănește, pe alții îi mângâie etc. așa încât pe drept s-a putut spune că a trecut pe acest pământ făcând numai bine (Mc 7,37).

Și, ceea ce este și mai uimitor, este faptul că el mângâie, hrănește pe alții, îi eliberează de relele materiale și spirituale și nu cere nimic de la nimeni ca recunoștință, nu le cere nici măcar să nu-l uite. Unora le cere să nu mai păcătuiască, dar aceasta tot în folosul lor, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău (In 5,14).

Și când oamenii sunt nerecunoscători, chiar oribil de ingrați, și-l dau la moartea cea mai rușinoasă, el nu numai că le iartă nerecunoștința, dar se roagă Tatălui ceresc să nu le ia în seamă fărădelegile (cf. Lc 23,34). Cu atât mai mult s-a rugat și s-a jertfit pentru cei care l-au iubit și pe care i-a pus la temelia Bisericii sale pentru a fi sfântă, pentru apostoli: Părinte sfânt, păstrează-i în numele tău pe cei pe care mi i-ai dat. Pentru ei mă sfințesc pe mine însumi, ca ei să fie sfinți în adevăr (In 17,11-19).

Cheia succesului Bisericii, în ciuda tuturor persecuțiilor milenare, a ereziilor și schismelor, este această piatră unghiulară: Sfântul lui Dumnezeu.

A fi sfânt înseamnă a fi profet, înseamnă a da Bisericii haina fecioriei care i se cuvine. Diavolul mărturisește: Știu cine ești, Sfântul lui Dumnezeu. Isus îi poruncește: Taci! Fiindcă mărturia Celui Rău este o insultă adusă celui bun. Un creștin catolic, care se laudă că face parte din Biserica una, sfântă și apostolică a lui Isus, dar nu trăiește din adevărurile proclamate de ea, este o insultă adusă lui Isus și i se poate spune: Taci!

Isus a voit să apară înaintea ochilor noștri pe acest pământ în toată strălucirea sfințeniei sale, nu pentru a ne descuraja, ci pentru ca noi să avem posibilitatea să privim în el, ca într-o oglindă, toate păcatele noastre pe care le-a luat asupra sa ca să le spele în sângele său, fiindcă o dată ce ne-a chemat Tatăl său la sfințenie (Lev 11,44), Isus este darul pe care ni-l face ca să ne sfințim prin el, să recăpătăm nevinovăția, haina albă care ne va da dreptul de a intra la ospățul de nuntă al Mielului (cf. In 1,29.36; Fap 8,32; 1Pt 1,19).

Isus învăța cu autoritate fiindcă era sfânt.

Isus învăța lucruri noi fiindcă învăța cu iubire. Iubirea este pururi nouă. Același lucru spus de o mie de ori, dacă este spus cu iubire, este mereu nou.

Acesta trebuie să fie și felul nostru de a învăța pe alții și atunci toți vor aduce laudă lui Dumnezeu.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire